Reflecții pe o bancă

Uită-te un pic la copilul tău și spune cum îl vezi când îți pui ochelarii perfecționismului.

Dacă îți vine să zici mototol, încearcă să zici precaut, o calitate care îl va ajuta toată viața să nu își asume riscuri inutile.

Dacă îți vine să zici fricos, încearcă analitic, o calitate care îl va ajuta toată viața să vrea să cunoască totul legat de lumea în care e, înainte să acționeze.

Dacă îți vine să zici încăpățânat, încearcă perseverent, o calitate care îl va ajuta toată viața să nu se dea bătut.

Dacă îți vine să zici împiedicat, încearcă visător, o calitate care îl va ajuta toată viața să creeze și să vadă frumos unde alții nu observă nimic.

Dacă îți vine să zici tolomac, încearcă blând, o calitate care îl va ajuta toată viața să iubească oamenii și să le facă bine.

Dacă îți vine să zici prost, încearcă să îți spui că poate nu ai explicat destul de bine și încearcă să o faci diferit.

Copiii noștri vor fi insultați, călcați în picioare și jigniți toată viața lor. Începe chiar de la grădiniță și continuă zilnic. Colegi, profesori, prieteni, necunoscuți, toți o să le pună o etichetă. Hai, încearcă să nu fii tu primul. Îmi pare rău, dar nu e perfect. E ca mine și ca tine. E creat imperfect.

Încearcă să fii tu primul care îl ajută să înțeleagă cum e și la ce poate folosi cum e. Ajută-l să vadă că nu există defecte. Reinterpretează-le tu pentru el și dă-le numele corecte și utilizarea bună. Fă asta pentru el, dar fă asta și pentru tine. Așa o să îți mai dezlipești și tu din etichete.

Îi al naibii de greu, dar încearcă să te porți cu el cum ai vrea să se poarte lumea cu el. Încearcă să îi vorbești cum ai vrea să îi vorbească alții.

Încearcă doar… Fii tu primul!

 

Advertisements

Automotivare lipsă

Lume lume, an nou, probleme noi. Am nevoie de ajutorul vostru.

Am plecat de dimineață spre minunatul serviciu cu un chef nebun și după ce am oprit motorul, am stat câteva minute bune privind clădirea și spunându-mi Hai că poți. Sperasem degeaba că biroul o să simtă și el că e an nou și să se transforme miraculos într-o căsuța de turtă dulce.

Și aici apare dilema mea. Cine motivează managerul când nu mai vrea să coboare din mașină? Cine îl ia de manuță și zice Hai că poți?

Nu puteți răspunde managerul lui, pentru că, de obicei, un manager are in fișa postului automotivarea care trebuie să vină instalată cu soft-ul din fabrică.

Dar ce facem când versiunea are un bug? Ce face echipa atunci? Face ceva? Vede ceva? Ar trebui să vadă ceva?

Mergând apoi mai departe un pic. De ce aveți voi nevoie de project manageri de fapt? Și mai departe un pic. Ce căutați voi la un project manager?

Ce de dileme. No? Mă ajutați?

Trei idei simple pentru un feedback mai bun

Zilele astea am țopăit dintr-o vizită în altă și am încercat să recuperez tot nevorbitul unui an întreg. Printre vizite am bifat revederea cu o veche prietenă cu care nu m-am mai văzut de un car de ani și care arată așa de bine de am urât-o în tăcere toată seara. Sărim din poveste în poveste și ajungem inevitabil la serviciu. Fata era tare necăjită că tocmai primise feedback de la șeful ei că nu comunică prea bine. Și era cătrănită rău căci asta era numai o cireașă de pe un tort mai mare. Eu, ca o divă blondă, mă pun pe scărmănat și întreb dacă i-a dat exemple, dacă i-a explicat, dacă i-a pus întrebări să înțeleagă mai bine… că mno, nu prea învățăm noi pe vreundeva cum să comunicăm și poate omul avea ceva pertinent de zis, ce poate ajuta. Nu i-a dat detalii, iar fata a fost așa blocată că nu a cerut. S-au despărțit zâmbind cordial, el mulțumit probabil că a reușit să îi dea feedbackul și ea supărată foc că cică nu știe să comunice.

Acuma, în principiu nu am nicio treabă cu povestea asta, dar mă sâcâie un pic pentru că am văzut oameni plecând din companii unde făceau treabă bună pe motive similare, așa că aș vrea să pun icișa pe hârtie niște idei scurte pe care le-am învățat eu din datul și primitul de feedback în câțiva anișori buni de făcut asta.

  1. De ce dau feedbackul ăsta? Ca emițător trebuie să îți fie foarte clar de ce dai un feedback, care e comportamentul pe care vrei să îl discuți și impactul lui asupra contextului și asupra receptorului. După ce îți e foarte clar, trebuie să transmiți motivul cu aceeași claritate și să te asiguri că buna intenție a fost percepută, iar receptorul are permeabilitate pentru restul mesajului pentru că el are ceva de câștigat din conversația asta și dacă va lucra la a îmbunătăți acel aspect.

  2. Ce s-a întâmplat? Un feedback fără exemple și fără detalierea efectelor are șanse maxime să fie perceput ca o etichetă, iar receptorul se va bloca. Dacă pe masă sunt puse  exemple atunci receptorul poate explica cum vede și el ce s-a întâmplat și se merge spre discuție, care e cel mai bun teren de învățare.

  3. Cum ai putea face diferit? Să zici că nu e bine și trebuie să faci mai bine, fără a oferi alternative, e similar cu a te împușca zilnic în picior așteptând ca mâine să te doară mai puțin. Adică cum să fac mai bine când eu credeam că ce fac e bine? Adică să fac mai mult sau mai tare din același bine dacă ce fac eu nu e destul de bine? Sau Adică cum să fac mai bine când eu credeam că fac bine? Pai atunci mai bine nu mai fac deloc, dacă tot nu e bine.  Cam așa s-ar putea traduce efectul soluției să facem mai bine. Nu ai posibile soluții? Nasol. Chiar ești pregătit pentru feedbackul ăsta?

Ca receptor, știu că e al naibii de greu să auzi ceva ce nu îți place și să te poți liniști, dar dacă reușești să îți scazi puseul de tensiune și nevoia primară de a-l sfâșia, încearcă să pui întrebări de tipul celor de mai sus și poartă tu discuția spre o zonă care să te ajute. Ce e fain dacă reușești să faci asta, e că la final poți spune sincer dacă emițătorul a avut ceva cu tine sau nu, iar teoria conspirației care se învârte în jurul oricărui șef poate să ia forme mai concrete.

Așa că, ho ho ho și la cât mai mult feedback de ajutor!

PS: Aveți alte idei care mi-ar putea ajuta prietena? Dar povești de groază cu feedback? Dar povești super faine cu feedback?

1 lucru de luat, 1 lucru de dat

1 lucru vreau să iau din anul ăsta și să îl duc în anul viitor, în afară de carisma mea grozavă și de fundul meu mare.

Lucrul ăsta e ce vreau să vă las și vouă  după încă un an în care mi-ați ținut companie și m-ați făcut să mă simt grozav.

Dragilor, să fiți iubiți și în direct de pe frigiderul meu, ceva mega siropos, dar singurul lucru care contează:

DSC_1550.JPG

Seneca, Melciclopedia, Kardashian și Fiobilin

Zi liberă. Liberă de serviciu. Liberă de copii. Numai a mea. Numai a meaaaa.

Imi iau halatul preferat al soțului meu. Iau cafeaua cu cana mea preferată, mă tolănesc în fotoliul meu preferat, aprind veioza mea preferată și deschid sobru Seneca. Măi ce bine scria băiatul ăsta. Excelent. O înghițitură de cafea. Măi ce cafea bună am făcut. Excelent. Parcă e cam tare lumina totuși. Să dau și drumul la căldură un pic mai tare. …..(după 15 minute)………… Parcă totuși nu merge azi Seneca, iau altceva mai bine.

Știu! Melciclopedia. Excelentă alegere. Îmi plac și ilustrațiile. Îmi place și fontul și cum se simte hârtia. Foarte faină. Ia uite. S-a terminat cafeaua. Cred că îmi fac un ceai. Merge mai bine un ceai la cartea asta. Bunnn. Am tot ce îmi trebuie……(după 10 minute)….Mai bine mă mut pe canapea că nu am lumină bună aici…..(după alte 10 min)…Poate mă uit un pic la televizor. Cred că sunt prea obosită.

Ia uite Keeping up with the Kardashians……(după 2 ore)……De ce se uită lumea la fătuțele astea? Ia uite The body revenge with Khloe Kardashian……(după alte 2 ore)……Oare cum de au lungimi diferite de păr în timpul aceleiași emisiuni?……(după altă oră)…. Aoleu, copilu. Am uitat să iau copilul.

Fiobilin. Reclama la Fiobilin. Cred că mi-aș putea lua și eu niște Fiobilin. Oare Kardashienele știu că fac reclamă la Fiobilin din zece în zece minute?

Nu pare a fi prea greu sa fii braindead o zi întreagă. Da, știu, voi sunteți toți pe la munte, la petreceri, cu prietenii, habar nu aveți cum e sa fii o ființă de toată mila tolănită pe canapeaua preferată și uitându-se toată ziua la cururile supradimensionate ale kardashienelor. Da… știu… Eu mă lăudam numai că am o carte de Seneca în bibliotecă 😛

Berea cu ghimbir și Crăciunul traditional

Aveam ieri o stare de melancolie ciudată. Melancolie din aia de îți stă ca un nod în gât și îți întunecă mintea și așa alterată.

Pur și simplu nu vreau să fiu adult de Crăciun. Eu vreau înapoi Crăciunul din copilăria mea, când eu eram copil și nu aveam de făcut decât bradul și așteptatul să treacă ziua. Asta făcea ca fiecare glob să fie studiat cu minuțiozitate și plasat în locul perfect pentru el, la distanță perfectă de alte globuri poziționate perfect.

Bălăcindu-mă în butoiul ăsta de melancolie am făcut ce știe orice adult să facă ca să alunge gândurile. Am deschis o bere. Am băut-o și am așteptat anestezierea neuronală. Nimic. Nu funcționa. Melancolia asta era o blestemație rezistentă. Am mai deschis o bere. Am băut-o încet și am așteptat. Tot nimic.

Am ridicat sticla spre lumină și am căutat procentele de alcool. Nu existau. M-am uitat la ingrediente. 0 alcool. Beam limonadă de ghimbir cu nume de bere de ghimbir.

Morții mă-sii. Măcar cu băutura sunt copil de Crăciun. Am tras aer în piept și m-am decis să fiu și bărbatul casei de Crăciun. M-am îmbrăcat bombănind și am dus cu gunoiul.

Urma să fie anul MEU

Când dădeam pagina spre 2017 îmi promiteam că ăsta o să fie anul MEU. Gata cu mămica legată de glie. Copiii erau destul de mari și de independenți ( 2 și 6 ani păreau o bagatelă luați separat), deci puteam în final să am anul MEU! Să merg la concerte, la teatru, să îmi fac prieteni noi, să citesc munți de cărți, să mergem în concedii lungi și pline de aventuri, să îmi fac manechiura și să umblu numai machiată, să rup gura satului la serviciu, să iau cele mai grele proiecte, să stau la clienți în delegații ca acasă la mine, să merg la conferințe și să mă apuc de muncă și mai serios. Părea un plan perfect!

De cum a dat soarele primăverii, în loc să primesc ghiocei am primit o veste grozavă. Minunatul meu soț urma să plece pentru vreo 7 luni din țară, iar pregătirile presărate și ele de plecări  începeau din primăvară. Și așa anul meu s-a transformat în vreo 4 luni, din care primele 3 nu am făcut nimic pentru că eu chiar credeam că mai am 9 și o să am timp berechet să mă pornesc.

Iată că închei anul MEU, cu ce a fost să fie, de fapt, cel mai puternic an al meu. Anul ăsta am învățat incredibil de mult despre putere.

Am învățat despre puterea de a te descurca în orice situație, despre puterea de a cere ajutor, despre puterea de a fi calm, despre puterea de a nu lovi, despre puterea de a respira până trece panica, despre puterea de a vedea potențialul și de a profita de orice ocazie, despre puterea de a spune nu e vina ta, despre puterea de a te lăsa să plângi, despre puterea de a striga și apoi a-ți cere scuze, despre puterea de a te certa cu turci care vor doar mită, despre puterea de a alege calea mai grea și despre puterea de a zice hai măi fată că ești tare.

Puterea asta îi mega mega cool. O înjuri tot drumul, dar când ajungi la capăt, efectiv plutești. Deși totul sună ca de poveste, am descoperit șmecheria într-un moment când eram jos de tot și o ființă minunată s-a uitat cu ochii mari la mine și mi-a zis suav ceva de genul Ești singură. Da, singură. Descurcă-te. Ce, când mori vine cineva să te ia de mânuță să te ajute să treci pragul? Ești singură. Prefă-te că ești puternică în fiecare zi și la un moment dat o să îți iasă. Nu sună a speech motivațional, dar al naibii să fie că la mine a funcționat mai tare că orice altceva.

Cu o notă de încheiere, uitați-vă bine în jurul vostru și când vedeți o mamă singură spuneți-i că strălucește, chiar și cu părul încâlcit, unghiile rupte și petele de mâncare de pe haine. Se va prinde ea la un moment dat.

 

Managementul, ego-ul și moartea

Mă gândeam zilele astea la companii, la căsnicii și la proteste.Mă gândeam la căsnicii care reușesc să funcționeze și concluzionam cumva că o fac prin determinarea soților de a le face să funcționeze. Nu sunt perfecți, greșesc, poate chiar des, dar se luptă să le fie bine. Primul semn de moarte cred că e  apariția nepăsării. Nu mai încerc nimic. Nu mă mai lupt. Urmat apoi de groaznicul Nu îmi mai pasă.

Mă gândeam la proteste și la oamenii care merg în stradă zilnic pentru că încă le pasă. Nu cred în autenticitatea celor care se bat cu pumnul în piept întrebând de ce nu plecăm?, iar apoi închid Facebook-ul și își văd de ale lor. Cred că bărcile pe care le iubești le părăsești în tăcere și cu capul plecat.

Așa se părăsesc și companiile care deși par vii, sunt profund moarte. Viața lor se scurge picătură cu picătură când oamenii decid unul câte unul să nu mai spună nimic, să nu mai ridice întrebări, să nu mai propună schimbări și să stea în banca lor, căci oricum e degeaba. Am văzut companii care au supraviețuit pierderii clienților, nevoii de a concedia oameni, tăierilor de bugete și plecărilor celor mai buni lideri. S-au ridicat, s-au scuturat și au mers mai departe. Câteodată le-a ieșit. Câteodată, cu tot efortul, după un timp au închis ușile drepți și cu durere.

Am văzut și locuri de muncă unde oamenii stau cuminți, așteptând ziua de salariu și tot ce le pasă e să aibă o zi ușoară. Companiile astea sunt moarte, iar prohodul îl cântă managementul, în incapacitatea lui de a trece peste ego, a pleca puțin capul și a spune Și azi am ceva nou de învățat de la angajații mei. Dacă s-ar lua și numai după banala retrospectivă unde echipa recunoaște deschis că greșește, dar pot face mai bine și o să facă mai bine, ar fi de ajuns. Interesant cum se așteaptă asta de la echipe, dar cum metoda nu trece de bariera impusă de semnătura pompoasă. Stând pe o băncuță și privind de afară, ai zice că managerul lucrează pentru șeful lui și nu pentru oamenii lui.

Tot caut capitolul “The power of Humbelness” în cărțile de PMI, și numai nu dau de el.

Voi când credeți că moare o companie, chiar dacă are profit și clienți?

 

 

 

Scurte observații despre anomalii auditive la copii

Încercând să aflu cum funcționează anomaliile auditive la copii am reușit printr-un studiu care se întinde pe 7 ani, folosind trei subiecți de gen masculin, să pot descrie într-un mod cât mai simplu și accesibil publicului cum funcționează anomaliile auditive manifestate la copii mici.

La prima recepționare a unui cuvânt de o tonalitate superioară de genul “Stop” sau unei combinații aleatorii a următoarelor cuvinte “oprește-te, grijă, timp, mers, acasă, nu, lovi, nisip, mâncat, gură, spăla, mâini, strânge” s-a observat o majoră diminuare a transmiterii sunetului dinspre urechea externă înspre cea internă. Urechea internă recepționează în acest caz un mesaj distorsionat transformat de cele mai multe ori într-un mesaj de tipul “ce ciudat, parcă se aude un zgomot”, ca atare copilul își continuă activitatea inițială.

S-a observat că a doua recepționare a acelorași sunete, de obicei, cu o tonalitate mai ridicată și mai gravă, este realizată corect, urechea externă și cea internă funcționând corect pentru transmiterea mesajului mai departe către corpul calos. În acest punct s-a observat blocarea mesajului și reconvertirea lui într-un mesaj de panică de tipul “luptă, fugi sau îngheață” la care reacția creierului este accea de “îngheță”. Manifestarea fizică cauzată de folosirea modului “îngheață” este aceea de a continua activitatea începută inițial, manifestare cauzată de incapacitatea copilului de a ieși din starea în care a înghețat.

De obicei, a treia recepționare a mesajului, reușește, din cauza tonalității agresive, să fie recepționată direct de către centrii decizionali din emisfera stângă care, folosind experiențele trecute ale copilului și logică, analizează pragmatic situația și decid trecerea răspunsului către emisfera dreaptă, care e direct responsabilă de luarea unei decizii corecte. S-a observat că emisfera dreaptă, direct interesată de continuarea activității plăcute copilului, ia în general două tipuri de decizii: primele sunt din sfera închiderii senzorilor auditivi și vizuali pentru a înlătura total factorii disturbatori; cele din urmă sunt din sfera manipulării emoționale a emitentului mesajului recepționat, prin jale, plânsetele, tăvăliri pe jos sau rugăminți fierbinți.

Ca concluzie a studiului s-a observat că anomaliile auditive se agravează cu vârsta, iar în timp se observă asupra emitenților mesajelor, efecte benefice precum întărirea surprinzătoare a doi mușchi localizați profund în trunchiul cerebral, numiți răbdare și calm. În timpul studiului s-a observat o creștere considerabilă a consumului de alcool în rândul emițătorilor, dar nu putem trage nicio concluzie științifică legată de acest fenomen.

 

 

Fericirea se ia cu lingurița

Mă cac pe mine de frică să nu mor înaintea de 89 de ani și primele semne de senilitate. Ca atare am început să mă caut în fiecare an de năpasta asta cruntă numită cancer, care a ținut morțiș să se joace cu nervii familiei noastre. Nu am nicio garanție de nimic, dar măcar simt că așa am grijă de mine.

Ieri, stăteam deja de o jumătate de oră pe holurile unor cabinete când mi-am făcut curaj să îmi ridic ochii din telefon și să mă uit în jur. Am văzut fețele albe și sleite de puteri, perucile proaste care mai dădeau puțină demnitate bolnavelor. Aparținători rămași fără cuvinte de alinare, muți de neputință. Tăcere. Multă tăcere.

Mi-a venit rândul. Am intrat, am încercat să glumesc, dar râsul parcă nu îi mai suna la fel. Ne vedem peste un an. Asta e tot ce voiam să aud. Cuvintele au venit și sufletul mi-a răsuflat ușurat.

Am fugit repede afară, ușoară ca un fulg. Am zâmbit la ploaie. Am sărit grațios peste o baltă. Numai că fețele, fețele mi se roteau prin cap. Oare cât timp mai au? Ne vedem peste un an. Numai atât contează. Numai ce fac cu anul ăsta contează.

Fericirea o să mi-o iau cu lingurița. Zilnic, lingurițe mici, lingurițe mari, lingurițe mijlocii, cu înghețată galbenă, cu jeleuri roz, cu mere verzi, lingurițe dulci, lingurițe reci, lingurițe calde… Zilnic, educat, cu încăpățânare și voluntar. Asta o să fac eu încă un an. Tu?