Clientul nostru, stăpânul nostru

În orice firmă mergeți, mai puțin la alea de stat, la magazinele de țoale și de ceasuri și la alimentara de la colț care e înghețată în era comunistă și al cărei nume începe cu O, o să auziți mare și tare ”Clientul nostru e stăpânul nostru”. Nimic rău în asta. Chiar așa și e: nu ai clienți, nu ai business…foarte simplu.

Dar cum ar fi dacă ai clienți, dar nu mai ai cu cine să faci business pentru că atât ai mulțumit clientul de ți-ai epuizat oamenii și au plecat rând pe rând. 

Clientul ar trebui să fie nebun să nu vrea luna de pe cer, cât mai repede și cât mai ieftin. Și noi vrem asta când suntem clienți. De ce s-ar pogorî clientul Pita-lui-Dumnezeu peste noi și să zică: ”Măi, îmi sunteți așa de dragi de puteți face jumate din ce vreau eu, în timp dublu și la cost triplu.”? Nu lucrăm toți pentru statul român…e mai greu printre pământeni. Evident că o să tragă cât mai mult la oala lui și o să ne împingă cât îl lăsăm noi. Ar fi prost în cap dacă nu ar face asta și dacă pentru un lucru există management pe lumea asta, atunci lucru acesta e pentru ca cineva să nu lase clientul să împingă ca nebunul până ne pierdem toți oamenii și totuși sursa salariilor noastre să rămână stăpânul nostru, doar că un pic diferit.

Dacă am schimba expresia asta cu stăpânul în ceva de genul: ”clientul nostru, lordul nostru”, iar noi samuraii lui. Ceva de genul ăsta, vă prindeți voi. Adică: dacă tu ești lordul meu și eu sunt un super samurai, atunci eu îți vreau binele și onoarea mea e în joc dacă nu am grijă de tine. Când tu vii și spui să facem o chestie repejor și să mai tăiem din calitate, eu vin și spun: okk, acum merge repede, după 2 luni o să ai problemele astea și peste un an o să ai problema asta, eu nu sunt de acord să facem așa și nu merg cu tine la război așa, hai să ne gândim la alte soluții să obținem același lucru. Și el vine și zice: nu se poate altcumva, nu pot oamenii tăi să lucreze mai mult? Iar tu vii și spui: de ce am face asta? Dacă îmi epuizezi luptătorii, pe termen lung o să fie mai rău pentru tine. Hai să vedem dacă poți face tu ceva ca ei să lupte mai repede, nu mai mult. Și el vine și zice: nu sunt mulțumit. Și tu vii și zici: eu sunt samurai și nu pot să lupt decât corect și pentru tine, iar ce vrei tu să faci nu e bine pentru tine, hai să fim siguri că nu există altă cale.

Așa faină e teoria asta a mea și jur că în fiecare dimineață mă uit în oglindă și văd un samurai. După aia, ajung la serviciu și pur și simplu orice aș face, unii clienți nu vor să fie lorzi, ci doar stăpâni. Atunci îmi vine să mă fac ronin, că altă cale nu e, numa mă opresc la timp și mai scriu un mail, mai dau un telefon, poate poate îmi iese cumva.

O scurtă concluzie: Nu citim mai bine Bushido decât chestii de PMI?

 

PS: Povestea mea despre samurai sună mai bine ca realitatea, dar mai bine mă credeți pe mine decât să citiți prostii de pe google. 😉

Confesiunea unui fost fumător

Pățiți vreodată, dimineața, când veniți la birou să fie colegi afară la fumat și voi să încetiniți pasul, nu ca să vorbiți cu ei, ci ca să trageți tare în piept fumul de țigară?

Merg încet, pun capul în pământ, inspir tot fumul scos de alții și îi urăsc profund pentu că sunt prea tineri și nebuni și atât de curajoși. Apoi îmi caut mult timp butonul cu care deschid ușa ca să mai pot trage câteva fumuri din depărtate în speranța că poate o să îmi ajungă măcar în vreo zece alveole.

Nu știu cum sunt alți foști fumători, și deși cu greu m-aș putea numi fostă fumătoare, jur că nu există zi în care să nu-mi doresc să fumez. Am zile în care îmi pun căștile, închid ochii și simt cum mă las încet pe spate într-un șezlong, în picioarele goale, la umba unei glicine, cu o țigară bună în mână și trag agale fum după fum.

Stau așa câteva secunde bune după care îmi jur iarași că eu o să fiu prima la chioșcul de la colț când se anunță că au găsit un tratament pentru cancerul pulmonar.

Probabil că nu o să îl găsească în timpul vieții mele, dar mai am o șansă să mă mai senilizez un pic și dacă prind 70 de ani, cu chibritul cu care ar trebui să aprind lumânările eu o să îmi aprind o țigară.

Voi nu pățiți așa ceva, nu?

 

 

Vrei să fii prietena mea? (varianta la serviciu)

M-a întrebat un coleg super fain cum îți faci prieteni la serviciu? Am făcut ochii mari și i-am zis că habar nu am și l-am bulversat total. Adică, eu cunosc multă lume în firmă și pot povesti ușor cu mulți colegi, dar doar pentru că întâmplător lucrez aici de mulți ani, am lucrat pe multe proiecte cu oameni diferiți, am avut diverse roluri care mi-au adus expunere din tot felul de contexte, am ținut tot felul de traininguri și totul a venit din aceste conjuncturi, dar eu nu am NICIUN prieten în firmă ( nu i-am zis că nu am mai mult de cinci prieteni nici din alte surse, dar asta rămâne între noi). De fapt, am avut o dată un prieten bun la o firmă. Acum îmi e naș, altfel nu am putut securiza prietenia noastră pe veci. Dar în afară de el, nu mi-am făcut niciun prieten la serviciu.

Să zicem că m-aș trezi într-o zi cu o singurătate cruntă pe umeri și aș vrea să îmi fac prieteni noi, habar nu am cum aș face. Nu îmi dau seama cum s-ar desfășura curtarea unui prieten la serviciu, cu scopul de a deveni prieten și după serviciu.

Să zicem că într-o zi vezi o colegă care îți place și care nu e în echipă cu tine (cred că dacă sunteți în aceeași echipă e mai simplu, măcar nu trebuie să te chinui să găsești alte subiecte în afara serviciului și firma te trimite în team-building, deci ce nu unește team-building-ul, unește băutura din team-building sau jocurile idioate de echipă). Să revenim. Ce faci cu fata din altă echipă? O pândești când iese la cafea? Dai o tură pe la bidonul de apă? O cauți la prânz pe la masă, poate, poate dai de un loc liber lângă ea? O întrebi ce mănâncă și cine a gătit? Să zicem că ai reușit cumva să fiți mai apropiate, după aia ce faci? O chemi la un suc, eventual în patru? WTF?

Eu nu mă pricep deloc la chestii din astea. Idei? Îmi dați idei? Pentru colegul meu, evident!

 

Când îți dai seama că soțul nu glumea

În familia mea tradițională formată prin căsătoria consimțită dintre un bărbat și o femeie, eu, femeia, am decis că sunt lucuri pe care eu nu le fac. Cum ar fi: nu bag benzină, decât dacă e musai, nu duc mașina la schimbat cauciucurile, nu duc mașina la ITP, nu duc mașina la spălat, decât dacă crește iarbă în ea și chiar nu o duce altcineva și nu fac curat în portbagaj. Eu pun doar lichid de parbriz, dacă nu uită bărbatul să îl cumpere. Toate astea pentru că trebuie să am și eu niște standarde de doamnă, ca să știe bărbatul că deplasarea în familia noastră tradițională depinde total de el. Asta e valabil și la mașina lui și la a mea( avem două mașini: una mică de fete care e a ”mea” și una mare de familie care e a ”lui”)

Fiind plecat în nenumărate delegații, mă sună într-o zi și îmi comunică că nu am de ales și trebuie să duc mașina lui la schimbatul roților. Pufnesc, răbufnesc și pufnesc iarăși, îl întreb dacă am ceva special de făcut și zice că nu, să merg numai să o las la schimb.

Bun, mă duc de cu dimineață, mă pun la coadă și se întâmplă așa:

-Bună dimineața. Am adus mașina soțului meu la schimb de roți.
-Aveți cauciucurile la noi la hotel?
-Da
-Să îmi dați procesul verbal.
-Hmm, am așa ceva?
-Da
-Oare îl găsesc în mașină?
-Probabil.
-Okk, revin.
Fug repede și dau de el plasat frumos în torpedou. Sunt tareee.
-Am revenit. Ăsta e.
-Ok. Numărul mașinii.
-Hmm, se termină în ceva cu NK, nu îl aveți în procesul ăla verbal.
– Îl caut. Câți km are la bord?
-Hmm, ce întrebare bună. Vreo 15.000? Vreți să mă duc iarați să mă uit?
– Lăsați.
-Jante?

Atunci mi-am dat seama că discuția nu merge în direcția bună. Am zâmbit, m-am uitat la el și i-am spus suav:

-Domnule, uitați, soțul meu chiar a crezut că sunt mai puțin blondă când m-a trimis să îi aduc mașina aici.

Se uită la mine, scoate un zâmbet minuscul și zice:

– Vă sun eu când suntem gata.

Mândră ca o floare că m-am descurcat, îi povestesc soțului cum uite ce simpatică sunt eu și că funcționează să faci mișto de tine și că știu că știe că mă descurc oricând cu mașinile și că are încredere în mine.

Iau mașina seara, văd că i-ar trebui și combustibil și îl sun pe soț:

-Dragă, ce îi trebuie la mașina asta?
-Motorină.
-Bunn, mă duc să îi pun.
-Ok.

Peste 3 minute îmi sună telefonul:

-Dragă, auzi, să nu cumva să bagi motorină în locul de AdBlue. Ai băgat deja?

Acuma, eu chiar credeam că ne alintăm numai cu blondismele și că avea încredere că măcar știu să citesc. Se pare că nu…

AdBlue-Diesel-Cap

Cum să îți faci o grădină de balcon

Eu am crescut la casă. Aveam o curte mică, dar plină de tot felul de flori, o curte un pic mai mare cu o viță de vie care făcea niște struguri oribili cu o coajă super tare și gâdilătoare, o glicină uriașă care a reușit să dărâme acoperișul de la garaj, nu că nu era super șubred, și niște tuie înalte (personal mi se par niște arbori penali, dar să nu îi ziceți mamei căci ei îi plac) și o grădină cu tot felul de pomi și legume. Vecinul nostru și-a montat într-o zi niște schele uriașe din metal desupra întregii curți și le-a umplut cu viță de vie. Noi nu prea mai aveam lumină, dar ce frumos era când îi atacau graurii vița de vie și ne simțeam și noi răzbunați pentru că ne-au luat soarele.

Când ne-am mutat la bloc, mie mi-a lipsit mult să pot dimineața să ies la prima oră afară și să văd numai verde în jur, deci mi-am zis că dacă tot avem un balcon destul de lung să îl facem grădină în loc de depozit.

Măi, eu nu știu să fac prea multe lucruri prin casă: nu calc, nu cos, nu scot pete, nu fac mâncare, nu șterg praful, de fapt cred că nu fac mai nimic în afară de a mă juca cu copiii, dar grădina asta am făcut-o cu multă dedicație și răbdare. Mi-a luat cam patru ani 🙂

Bun, acum să trecem la elementele cheie în a construi o grădină:

  1. Primul pas, destul de dificil de altfel, e să aveți un soț puternic și răbdător. O să vă ia un pic de muncă de convingere ca în fiecare primăvară să îl tărâți după voi prin magazine de plante ca să alegeți tot felul de buruieni. După ce a avut răbdare la alegerea buruienilor și pentru a răspunde la întrebări de genul: Să iau două albe și una roz sau două roșii și una albă?, veți zâmbi frumos și veți spune: Și ne mai trebuie patru saci de 20 de L și 7 jardiniere și 2 ghivece mari de pământ. La orice protest trebuie să vă țineți tare pe poziții și să nu acceptați niciun compromis de genul: Mergem în pădure și luăm pământ de acolo sau Dar nu ne intră astea toate în mașină, măi femeie! sau Tu știi că eu am o operație la spate și nu o să pot căra toate astea până sus așa de ușor. Dă Doamne sănătate la soț, dacă tot îl pomenim, că pe el săracul a picat și udatul grădinii.
  2. Al doilea pas e să aveți destul de multă răbdare și perseverență ca să încercați tot felul de plante până găsiți ce merge bine la voi. Cred că asta se aplică atunci când habar nu aveți ce faceți, ceea ce a fost cazul meu.

Și acum explicația: Ne-a luat un pic până ne-am dat seama că doar cu jardiniere nu faci o grădină, chiar dacă ai foarte multe jardiniere, plus că sunt destul de problematice și ele.

Spargem acum operațiunea în două părți : etapa jardinierele

anul 1: Mușcate, ce faaainn! Le-am umplut cu mușcate înalte și frumoase. Toată vara am avut balconul plin de petale de mușcate și mi-am jurat că nu mai pun mușcate veci.

anul 2: arbuști foioși pitici. Au arătat grozav, combinații de vreo 3-4 arbuști micuți, fără flori într-o jardinieră. A durat fix o lună, până au început să crească în toate părțile, să se înghesuie și să se sufoce unii pe alții și unii suportau mai bine soarele, alții mai bine umbra. Iarna i-am dus pe scara blocului și unii au murit, unii au supraviețuit. No, nici așa nu a fost bine.

anul 3: plante gen cactuși, ceva cam așa. Astea au fost în raiul lor. S-au întins, s-au scurs pe lângă jardiniere, o duceau mega bine. Într-o zi cu soare, când dau să le ud, observ că peste noapte s-au umplut de niște păduchi albi. Era atacul păduchilor, absolut incredibil. Nu le-am putut salva oricât am încercat.

anul 4 (adică anul ăsta): revenim la cele mai rezistente pe care le-am încercat până acum, mușcate, dar de data asta curgătoare. La mușcatele astea, pentru care o să ne înjure vecinul de dedesubt, am făcut așa: Am cumpărat de la magazin caserole de câte 5-6 puiuți mici de mușcată, la un preț indecent de mic. I-am replantat în jardiniere și i-am ținut în casă până au prin putere și afară a fost destul de cald. Am făcut așa din două motive: cu prețul a 3 ghivece de mușcate măricele, noi am cumpărat 6 caserole de câte 5-6 pui, fiind micuțe o să le ia ceva timp până devin niște monștri plini de flori, deci am șanse mai mici să ne umplem de petale, dar verde tot avem. 🙂

Etapa ghivecele uriașe:

anul 1: Caprifoi. Dragul meu soț a vrut doar să aibă aproape mirosul de caprifoi, după cât a muncit cu plantele astea. Așa că am luat 2 pui mai mărișori de caprifoi și un pui de luleaua turcului, i-am plantat în ghivecele mari de pământ, le-am cumpărat un fel de panou pentru gard pe care l-am prins de peretele balconului și le-am iubit. Caprifoiul a luat la un moment dat o boală și toate frunzele făceau un fel de pânză albă pe ele și se uscau. Nu știu exact cu câte soluții am încercat să îl tratăm. Numai la vraci nu am fost. Luleaua o ducea binișor, dar creștea incredibil de încet.

anul 2: Caprifoi. Am luat încă trei pui, mult mai mari. Aceeași poveste.

anul 3: am tăiat tot și am plantat iederă, pe care o creșteam tot așa din pui mici mici de vreun an în casă și o viță canadiană pe care am luat-o măricică.

anul 4: Ieiii, avem grădină. Iedera deja s-a întins pe tot peretele și urcă spre tavan. Vița încercăm să o direcționăm spre marginea balconului. Totul bine până la toamnă când îi pică toate frunzele și o să avem ceva de măturat. Iarna îmbrac ghivecele în tot felul de improvizații de polistiren, cartoane și plastic care se umplu oribil de praf până la primăvară, dar le protejează destul de bine.

Atât, că mă dor degetele și nu am mai scris niciodată așa lungitură de poveste.

Concluzie: răbdare multă, soț fain și să găsești ce merge bine pe balconul tău în funcție de expunerea la soare și de bolile pe care le aduce vântul.


 

Marja de siguranță explicată unei tipe faine

O să vă spun o mică poveste despre o tipă, pe care o știu din auzite numai, care deși știe destul de multe despre project management, a mușcat-o binișor, ignorând simpla noțiune de marjă de siguranță.

Dacă nu vă zice nimic ce e marja de siguanță, ea e definită așa: ”Intervalul de timp cuprins intre data la care materialele sunt prevazute sa soseasca si data la care este efectiv nevoie de ele”.

Bun, acum povestea cu tipa:

Era odată o tipă, foarte faină de altfel, care își planifica săptămânal ce are de lucru în funcție de lunga ei lista de TO DO. Fiecare zi era planificată frumos în funcție de termenele limită și de dependințe, astfel încât să nu ajungă aproape niciodată să nu livreze sau să dea în stres maxim din cauza a prea mult de lucru. Nu era cea mai perfectă planificare și nu avea o marjă de eroare prea mare, dar în general îi ieșea treaba.

Într-o zi de mai, tipa noastră faină a avut un spor incredibil și și-a terminat TOT ce avea de lucru pe ziua respectivă în jumătate din timpul estimat. Așa că brusc s-a trezit cu trei ore libere. Se întâmpla că fix atunci era ziua lui Sir David Attenborough, a cărei fan era de mulți ani, așa că și-a zis că o să folosească o ora din cele trei ca să se relaxeze un pic. La un moment dat i-a sunat telefonul și la celălat capăt al firului era bona copilului ei întrebând-o la cât ajunge să ia copilul. Brusc tipa noastră și-a dat seama că s-a relaxat cam trei ore jumătate fără să își dea seama. Și-a zis că asta e și că Youtube-ul este clar locul unde orele merg să moară.

Toate bune și frumoase până a doua zi când s-a apucat de lucru. Și prima chestie de rezolvat, în loc să îi ia jumătate de oră i-a luat o oră. A doua chestie s-a transformat în multe telefoane de aliniat planetele până să obțină rezultatul dorit și din o oră s-a transformat în două. Apoi a sunat-o un prieten că e prin zonă și ar vrea să meargă la masă împreună, și deși ea nu avea timp de așa ceva, a zis da.

Acum părăsim tipa faină, care e tot faină, doar un pic nervoasă pe ea și revenim la marja de siguranță.

Marja de siguranță, aplicată pe managementul timpului personal și pe managementul taskurilor unei echipe ar zice ceva de genul ăsta: Ești super tare că ai terminat mai repede decât ai estimat, dar vezi tu, poate că următorul task o să îl termini mai târziu, așa că e foarte ok să iei o pauză mai lungă și să respiri, să dai un ping-pong, să mănânci o înghețată și să dai o tură de Youtube, dar după aia apucă-te de ce îți planificai să faci mâine căci lucrăm într-o meserie creativă și într-un mediu incert, bazăndu-ne pe cât am presupus că ar dura un task. Zâna norocoasă nu ne stă în fiecare zi pe umăr, așa că e păcat să ne distrăm bine azi și mâine să ne mâncăm unghiile.

Dacă vreți să citiți un pic mai mult și mai generic legat de subiect, încercați cu încredere: James Clear – Margin of safety

 

 

 

 

Epifanie la ceas de apus

Epifanie. Îmi place mai mult cum sună epifanie decât revelație, e cumva mai delicat și mai mistic decât simplul revelație.

Azi am avut o epifanie care o să fie așa de siropoasă de mai bine citiți ce urmează cu un pahar de apă rece cu lămâie în mână. După cum vă știu eu pe majoritatea, plecați de ceva timp de acasă, s-ar putea să vă pice totuși bine dulcegăria ce va urma.

Eu cred în rădăcini. Cred că oricât de departe ne-am duce și prin oricâte locuri am umbla, undeva avem niște rădăcini la care ne întoarcem invariabil, pentru a ne încărca de calm, de încredere, de căldură și de forță.

De fiecare dată când pun piciorul gol, vara, pe mozaicul din curtea părinților mei simt cu îmi iau seva din mozaicul pe care l-am văzut prinzând viață. De fiecare dată când mă așez pe canapeaua din bucătărie și scârțăie ca și când se rupe imediat simt cum mă copleșesc zilele în care stăteam pe ea și o priveam pe mama călcând și mă apucă de mână o căldură care mă alină. De fiecare dată când mă spăl pe dinți și îmi sare pastă pe oglinda din baie îmi amintesc cât se supăra mama că murdărim tot în calea noastră, iau un prosop, șterg, zâmbesc și simt cum oglinda rece îmi liniștește mintea agitată. Glicina din curte, scaunele de răchită pe care le scoteam vara din garaj, laleaua roșie din rond, primită de la Andrei, primul băiat căruia i-a plăcut de mine, gresia roz din holul mic, tabloul din camera mijlocie, furnicile care atacau dormitorul părinților, ciucurii de la covorul din sufragerie, setarul mamei de bijuterii, încuietoarea stricată de la dulapul de pantofi, perdeaua de la ușa de la bucătărie…toate, micuțe particule de energie.

Fiecare colț din casa aia e o rădăcină de-a mea și de fiecare dată când merg acasă îmi înfig puternic picioarele în pământul ei ca să îmi trag puterea.

Casa mea părintească nu mai e a mea. A fost vândută acum câteva luni și deși casa nouă a părinților mei, în care stăm deja de trei ani, e minunată, mult mai practică și mai frumoasă, oricât de mult îmi înfig picioarele în pământul ei, îmi e străină. Nu îmi dă energia după care tânjesc atât când merg spre orașul meu natal. Nu o simt încă ca acasă.

Apartamentul nostru, deși e făcut de noi și ne reprezintă total în simplitatea, voioșenia și dezordinea lui, nu poartă încă destule rădăcini ca să funcționeze ca acumulator de energie. Mai repede e un vampir de energie din cauza vampireilor care îl populează.

Așa că am rămas fără priza de unde mă încărcam.

Și aici a apărut epifania. Stăteam la apus în parcul Babeș, pe undeva departe de alei. Băieții jucau fotbal în depărtare. Eu stăteam pe o banca, sub un stejar imens, iar între mine și ei era un câmp de păpădii.

Priveam înspre apus printre păpădii și am simțit calmul pe care îl căutam de atâta timp. Mi-am înfipt bine picioarele în pământ și pentru prima dată după mulți ani am simțit că am regăsit ce căutam, deși atât de departe și atât de diferit.

Am zâmbit. Am tăcut. Am început să îmi trag seva.

Eu, magazinul de pantofi și soțul meu

Am fost azi să îmi cumpăr pantofi și pe când mă plimbam prim magazin mi-am dat seama cum alesul pantofilor seamănă incredibil de tare cu alesul bărbaților.

Pantoful elegant cu toc înalt – M-am tot învârtit în jurul lui, l-am tot pipăit. Ce eleganță, ce piele plăcută, ce frumos arată piciorul în ei și totuși i-aș purta numai la ocazii, care sunt prea puține. Oricât m-aș învârti în jurul lor, nu îi pot purta zilnic. Picioarele m-ar durea îngrozitor și aș fi într-o echilibristică continuă. La fel și bărbatul stiletto, superb, scump, bun de dus la petrecerile de firmă și…imposibil mie de purtat.

Bocancul – Talpă sigură, ține încheietura bine, poți călca strâmb fără probleme că te susține oricând. Perfecți toamna și iarna, excelenți prin noroaie și gropi, nu te lasă niciodată la greu. Dar vaii, sunt atât de urâți și în fiecare vară ți se face dor de nebunia unor sandale ușoare. La fel și bărbatul ăla bun, pe care nu l-ai iubit niciodată, dar cu care stai pentru că e atât de comod.

Sandalele cu paiete, sclipici și numai șireturi – Așa de ușoare și de ușuratice, arată totul și mai nimic. Le iei ușor, le lași ușor și după un sezon ești gata să le arunci pe altă pereche. Acesta e bărbatul aventură nebună și trecătoare. La fel ca sandalele de vară, lasă pe pielea ta urme de bronz care trec pănâ la iarnă.

Pantofii de sport – Buni de o transpirație rapidă, după care zac aruncați în dulap și nefolosiți până la următoarea tură. Ăsta cred că ar fi amantul?

Cam la ăștia m-am gândit în magazin și am plecat cu mocasinii mei galbeni care străluceau la început, dar acum au prins un pic de praf și au mici urme de riduri, dar au urma mea perfectă și îmi cunosc fiecare bătătură, m-au dus în toate locurile și i-aș purta oricând, indiferent de ocazie. Cumva, oricâți pantofi aș avea în dulap, tot mocasinii mei galbeni sunt prima alegere și cei cu care ies pe ușă aproape zilnic. Ăsta cred că e soțul meu… o pereche perfectă de mocasini galbeni, la care nu renunț oricât de des îmi zice el că sunt ronghioși. 🙂

Despre micile plăceri ale copilăriei pe care nicio prințesă nu le-ar recunoaște

Pentru că sunt la punctul de evoluție personală, altfel numit pre-criza-vârstei-de-mijloc, la care nu îmi mai prea pasă de ce crede lumea despre mine, vă pot zice două chestii care mi-au plăcut toată copilăria.

Prima dintre plăcerile mele, clasificate ca scârboase de forul adulților din viața mea, a fost scobitul în nas. Mamăăăă, ce fain era când simțeam un corp extraterestru, puțin moale și totuși tare, care locuia în nasul meu și cu maximă măiestrie găseam în sfârșit utilitatea degetului arătător și mă porneam la săpat și căutat și râmat după nenorocitul invadator. Victorioasă, îl scoteam din nas și după un mic studiu îl gustam, aflam că e un pic dulce și câteodată înainte de a-l propulsa prin aer în necunoscut, poate că îl mâncam. Oribil! Absolut oribil. Nu, nu mi-a crescut nas borcănat și nu am făcut nicio boală ciudată, numai câteodată de prea mult râmat îmi răneam un pic nasul și devenea sensibil. Atunci luam o pauza chinuitoare. Foarte chinuitoare. Soră-mea avea un radar super bun pentru scobitul în nas și noapte în pat auzeam un foarte acru: scoate-ți degetul din nas. Nu știu nici acum cum făcea asta pentru că, de cele mai multe ori, de cum ne puneam în pat, îmi trăgea un fund osos în spate și se concentra să adoarmă cât mai repede.

A doua plăcere și mai groaznică ca prima, era făcutul de pișu la duș. Mamăăăă, ce fain era, mai ales când uitam să fac pișu înainte de duș și de cum simțeam apa caldă pe mine mă apuca o nevoie groaznică de a face pișu. Aveam de ales între a ieși udă din cadă, a traversa ditamai baia, a tremura de frig și a fi nevoită să curăț baia după aia sau să las șuvoiul călduț să curgă liniștit și să mă simt și eu ca un băiat care se pișă de sus. Puteam să privesc cum fluviul galben devenea un estuar care se revărsa în micul lac creat de apă și cum încet dispărea orice urmă a infracțiunii. După aia mă spălam bine pe picioare cu săpun și frecam cada în ritm de curling. Gata cu orice îngrijorare legată de igienă. Câteodată se întâmpla totuși un lucru groaznic, cauzat evident tot de soră-mea, care din cauza pletelor ei înfunda cu păr sifonul de pardoseală și mă trezeam cu o mică inundație în baie. Atunci se complica un pic problema. Nu îmi amintesc deloc ce făceam în aceste cazuri de dezastre ecologice, dar știu sigur că aveam numai un covor de baie și pe ăla îl ridicam tot timpul când făceam duș. Așa ceva…oribil!

Era tare bine copil. Puteai să faci toate astea și lumea te certa și cam atât, doar erai copil. Acuma ca adult nu mai e așa de simplu.

Tu, prințesă sexi, faci un duș după o zi lungă și atunci el, divul sexi, gol pușcă, intră peste tine pentru un moment Oau și Oau, tu te piși la duș?. Dai să te scuzi și el sare vesel în duș și îți zice: Vai iubita mea. Ești extraordinară. Și mie îmi place să fac pișu la duș. Și dă drumul la ditamai jetul lângă piciorușele tale delicate.

Să mergem mai departe. Tu, prințesă sexi, te lupți cu un nenorocit de invadator pe care te-ai chinuit toată ziua să îl scoți delicat suflându-ți nasul și abia ai așteptat intimitatea căminului tău să îl rezolvi. Apare divul, te privește surprins și îți zice: Pisi, era mare rău? Stai să vezi cât ditamai unul am scos eu aseară. Cred că îl mai găsesc după canapea că l-am aruncat aseară acolo.

Am doar o concluzie: s-ar putea ca prințesele să devină prințese nefăcătoare de scârboșenii doar de frica scărboșeniilor pe care le-ar afla despre prințesul lor.

și mi-am găsit aerul…

După cum ați citit ieri, mi-a cam ieșit fum pe urechi. Ca să-l sting am făcut fix ce ziceam. Am dus pruncii în două zări, m-am întors frumos acasă și mi-am scos adidașii de la naftalină.

Am scos bicicleta, am umflat roțile, am șters pânzele de păianjăn dintre spițe și am pornit spre bazin.

Mi-am zis că e o zi faină de încercat lucruri noi așa că m-am dus ață spre bazinul nou din Grigorescu de la Sun.

Ziua începea perfect. M-am conversat cu tanti de la bilete care mi-a cerut legitimația de student și atunci am început să strălucesc așa ușurel pe dinăuntru.

Un culoar numai pentru mine. Apă destul de rece ca să poți înota liniștit. Pun casca, pun ochelarii, îmi iau inima în dinți și dau drumul la cronometru.

1.45. La naiba! 1.45. La naiba! Dar staii, măcar am reușit să înot o lungime întreagă fără să mă sufoc.

Și încă o lungime. Și încă una. Hmm, parcă mișcările reveneau natural. Hmm, pauza asta de trei ani parcă nu a lăsat urme așa de nasoale.

1.55. La naiba!

1.43. Hai că e mai bine.

Într-o oră eram ca un pește în apă, mai bine zis ca o orca în apă, și legam lungimile fără efort prea mare. Am ieșit fericită în plină glorie fără să mă mai uit la cronometru.

M-am mai conversat cu tanti de la bilete. I-am zis că e binișor bazinul, mai puțin vestiarul în care era să îmi iau o ușă în cap când mă uscam pe păr, la singurul uscător, pus fix lângă ușă. Dar, nu-i bai, vestiarele oricum nu e bine să fie gândite de oameni care chiar merg la bazin.

Am luat bicicleta, am dat o tură prin parc și am revenit acasă. După un sparanghel ratat, m-am așezat în tihnă să mă uit la Sir David Attenborough și la păsările lui flamingo.

Când scriu asta sunt înapoi pe val cu zâmbetul meu de studentă pe buze.

Sfat de la o tinerica pățită: când vă apucă o ușoară depresie sau o mică supra-solicitare, dați-o pe bicicletă printre mașini să se cace pe ea de frică, lăsați-o fără aer cu fiecare lungime de bazin înotată și la final îndopați-o cu un sparanghel grețos.