Bube pe fund

Așteptam zilele astea ca o floare prin parcare când văd un grup de mămicuțe posh. Fac un pas, încă un pas, mă învârt un pic de pe un picior pe altul și reușesc să ajung cât mai aproape de ele.

O voce serioasă și răspicată explica celorlalte participante la discuție cât de important e pentru ea ca fiul să își facă lecțiile la școală, căci ea nu are timp de așa ceva pentru că are o meserie foarte grea. Răspicat și subliniat. Foarte grea!

Mă poziționez mai bine, cu bucurie în suflet că iată văd cu ochii mei un neurochirurg femeie sau cel puțin o femeie fizician care se luptă cu bosonul Higgs. O privesc în ochi și văd sacrificiile la care se supune, ruptă fiind între copil și meseria foarte grea și mă rușinez când mă gândesc cât mă plâng eu fără nicio meserie grea, ci doar cu un program încărcat.

Buzele drepte i se deschid și mai adaugă câteva vorbe ca o concluzie dureroasă “Eu sunt contabilă. Am și firma mea de care trebuie să mă ocup.”

Aici mi se rupe filmul. Avem noi, adulții, un stil de a ne lua prea în serios, ceva de speriat. Bube pe fund! Asta merităm toți ăștia ce stăm cu curu pe perne de puf de gâscă și ne plângem că parcă ar fi mai bine pe perne de puf de rață.

Advertisements

Aventuri porno cu mintea mea

Conduceam încet spre serviciu și mintea s-a trezit iarăși spunându-mi că nu fac treabă bună pe un proiect. “Nu ai câștigat clientul de partea ta. Nu ai trimis mail-ul la timp. Nu ai stat să analizezi destul de bine cum să scoatem funcționalități noi de la ei. Dacă ai lua o carte de PMI nu ai știi jumătate din termeni. Ce ești tu? Project manajer sau secretară, și încă una incompetentă?” Și câte și mai câte mi-a zis. Ajunsesem deja la jumătatea drumului și eram sigură că nu fac nimic bine și mai mult încurc echipele decât să îi ajut.

Pe când mă dezumflam așa frumos, apare sora ei geamănă, să îi zicem mintea doi, și începe să o hâșâie pe sora ei, mintea unu. “Stai măi Ruxandră măi, că ai dres aia cu clientul până la urmă. Echipa are de lucru și ne-am prins cum să dăm de funcționalități. Hai măi. Gândește-te numai. Dacă ai fi așa de slabă te-ar da afară în șuturi. Cine să te țină cu fițele tale și glumele proaste și programul tău haotic, dacă nu ai face treabă cât de cât?” Uhuu. Așa mai vorbim. Hurraa! Super project manajera s-a întors în acțiune.

Dau muzica la maximum. Deschid bariera. Parchez urlând pe ACDC. Pun piciorul de super project manajeră pe pământul firmei când aud un “Pssttt?”. Întorc capul și o voce suavă îmi șoptește “Gagica? Câți manageri ne-străluciți ai cunoscut până acuma și toți erau bine mersi în scaunele lor?……Așa mă gândeam și eu!” Mijesc ochii să o văd mai bine. Nenorocita de minte unu revenise. Mă fute zilnic.

Despre riscuri calculate

Acum câțiva ani eram eu foarte revoltată cum un coleg a fost la nu_știu_câte traininguri și are și alte nu_știu_câte certificări, în timp ce eu am lucrat nebunește pe proiecte, nu am avut timp  nici să scot capul din găoace și mi-am luat o groază de șuturi. Mă gândeam că poate nu mi-aș fi luat atâtea bobârnace dacă aș fi mers la un training înainte, dar nici că puteam fi mai naivă.

După ce am mai crescut un pic, am aflat că proiectele și bobârnacele alea au fost de fapt, un mod foarte util de educație, care mi-a fost aplicată folosit metoda riscului calculat.

Adică: vezi în echipă un om cu potențial într-o anumită zonă și ți de pare că poate crește binișor. Ai două variante: îl pregătești bine, după aia îl iei de mână și îl duci încet în apă ca apoi să îl lansezi, sau îl pregătești un pic, te asiguri că apa nu e foarte adâncă, îl lansezi la apă și stai prin zonă cu colacul. Varianta a doua a fost aplicată pe mine și deși nu am înțeles de ce, tind să cred, abia acum, că nu a fost rea deloc. Ideea pe care se merge e că cel mai bine înveți din greșelile tale, așa că dacă impactul greșelii tale pe context nu este foarte mare atunci, cineva își poate lua riscul de a te ajuta să înveți la modul accelerat și poate un pic mai dur. Același cineva trebuie să aibă atitudinea fair play de a te ajuta să înveți și de a elimina stresul efectului ‘dramatic’ al unei greșeli, ceea ce americanii numesc “fail safe”. Metoda asta nu merge la toată lumea, așa e, dar in același timp sunt lucruri pe care nu le poți învăța decât pe pielea ta. Adevărul e că poți ieși destul de șifonat psihic dintr-o chestie de genul ăsta, dar marele beneficiu este că înveți cum să îți gestionezi mai bine greșelile și să iei lucrurile mai ușor. Numai bunătăți în metoda asta.

Concluzie: Dacă ți se pare că ești aruncat în ape reci și tu nu știi să înoți, nu ar fi rău să te uiți în jur dacă nu cumva, cineva tocmai ți-a acordat încredere și susținere, orice ar fi. 😉 Sau nu există acel cineva și ai picat fraierul satului, dar tot o să ai beneficiile de care ziceam mai sus. Așa că: capu sus și rupe fâșu!

 

 

 

Reflecții la început de școală

Copilul mare începe mâine școala.

A probat cămașa, cravata, pantalonii și chiar maieul.

Nu știu cum o să se descurce la școală și câtă carte o să se lipească de el.

I-am pregătit ghiozdanul și mi-am turnat un pahar de vin.

Mă pregătesc moral pentru ce știu sigur că se va lipi de el. Multe fete. Foarte multe fete.

E frumos de pică. Dar, frumos!

declarație personală publică

eram pe la începutul anului într-un aeroport în tranzit și așteptam de câteva ore să plecăm mai departe. mă durea capul groaznic și nu aveam chef nici de conversație și nici de citit. la un moment dat, vis-a-vis s-a așezat un cuplu foarte tânăr. timp de o oră s-au ținut strâns de mână, s-au pupat și s-au uitat unul la altul de parcă tot universul se dizolvase în jurul lor. m-am uitat continu la ei o oră cu ochii injectați de migrenă, jinduind după senzația aia de gol în stomac. m-am gândit că niciodată nu o să mai simt cum îmi fuge pământul de sub picioare când îi văd numărul apărând pe ecran sau cum nu o să îmi mai tremure mâinile prin părul lui. și i-am urât pe copiii ăia. i-am urât așa cum bătrânii acri urăsc tot ce are ziua de mâine încă în față.

aseară stăteam chircită în pat și simțeam cum mă doare fizic lipsa soțului meu. simțeam cum mă dor mâinile care îl căutau și rămâneau încleștate pe o pernă. simțeam cum îi căutam mirosul și nu i-l mai găseam. simțeam cum mă sufoc de dor. în loc să plâng ca proasta, am râs ca nebuna. am râs de bucurie că încă știu ce simțeau puștanii ăia în aeroport și nu l-am mai urât așa de tare că a plecat. și nu i-am mai urât așa de tare că se iubeau de parcă lumea stătea în loc.

cheers darling! happy 8!

Mici țăcăneli de serviciu

Știți că fiecare avem mici țăcăneli care ne fac să ne simțim bine la un loc de muncă sau să îl părăsim cu multă mâhnire? Cel puțin, eu așa pățesc și mă gândesc că dacă eu pățesc așa atunci poate mai sunt și alții ca mine. Aș vrea să fiu specială, dar nu prea reușesc.

La noi în firmă, lumea e foarte atentă la momentele speciale din viața fiecăruia și cineva se gândește tot timpul că va fi ziua ta sau că ai terminat facultatea sau că te-ai căsătorit sau că ai divorțat…etc. La aceste momente frumoase lumea se strânge și tăinuiește un cadou, care de cele mai multe ori reușește să te surprindă. Eu am primit anul ăsta cabluri de încărcare pentru baterie, căci tocmai rămăsesem cu ochii în soare și cu mașina moartă la Polus. Mie mi se pare foarte drăguț gestul și tot timpul rămân un pic fără cuvinte când vine lumea să surprindă. Sunt ca niște mici spiriduși de Crăciun fără colanți și clopoței.

Acum ceva ani, mai precis în martie 2015, pe când plecam în al doilea meu concediu de zămislit băieți frumoși și vajnici, s-a făcut dimineața ultimei mele zile de muncă și începeam să fiu un pic agitată. S-a făcut prânzul și deveneam mai agitată. Apoi s-a făcut ora de plecare și am plecat tare mâhnită. Niciun cadou. Nicio supriză. Niciun coleg din departamentul meu sau din echipa mea care să își amintească că eu plec și ce fain ar fi să fiu surprinsă…cu niște gânduri bune, măcar.

Pe drum spre casă, în prima parte, m-am convins că așteptarea mea era aberantă și nu ar fi trebuit să o am și că au fost ocupați și că e primăvara și lumea e îndrăgostită, în a doua parte mi-am amintit de toate colegele care au fost sărbătorite la plecare și că eu de ce să nu fiu sărbătorită, iar când am închis motorul în fața casei mi-am zis că ăsta e adevăratul feedback pentru munca mea de manager. Și m-am bosumflat. Tare. Și rău. Și rău. Și tare. Și furtunos de nervos. Și fulgerător de supărător. Și incredibil de negru.

Ca noroc că am avut un an să îmi treacă și să îmi repet destul de des în oglindă că sunt absurdă.

Am revenit la același loc de muncă și cam după două luni, am fost adăugată într-un chat vesel de cumpărat cadou pentru un coleg proaspăt tătic. Am ieșit din chat ca fulgerul și am decis că o să mai fiu un pic absurdă.

În debaraua minții mele, eu am asociat aceste cadouri ca semne de apreciere din partea colegilor, iar lipsa lor ca un semn de ne-apreciere și oricât de rațională am vrut să fiu, tot am avut un hâc cu subiectul în cauză. Am observat într-o altă situație aceeași țăcăneală ieșind din dulap, atunci când am perceput lipsa unei conversații ca un semn de ne-apreciere. Se pare că țăcăneala mea e că dacă eu simt că mă dau peste cap, atunci am nevoie să aud/văd din când în când că cineva apreciază acest efort. Nu am nevoie decât de apeciere verbală( sau aparent de cadouri) ca să se liniștească țăcăneala mea.

Aș zice, concluzionând, că un lider bun e cel care se prinde de țăcăneala fiecăruia, înainte ca ea să facă daune majore și hrănește monstrul la momentele oportune așa încât să îl facă să se târască la loc în dulap și să toarcă cuminte.

Tu? Care e țăcăneala ta?

 

No ultra premier all inclusive for sea people

Tocmai am venit din Turcia. Prima mea vacanță ultra premier all inclusive. De altfel, cel mai probabil, ultima mea vacanță ultra premier all inclusive.

Când minunatul meu soț, ăla fugit să se relaxeze multe luni în țări exotice, a declarat că nu e o glumă și chiar pleacă, eu mi-am zis că în neamul meu sunt numai femei de fier, așa că nu ratăm vacanța de vară și ne îmbarcăm spre cea mai simplă variantă posibilă: avion, microbuz, resort înstelat, mare caldă și blândă, munți de mâncare și viață lejeră. De acum încolo o să o numim: șâgâdâm turkium vacanță.

Am picat cu ale mele trei tricouri, două rochii de plajă și un costum ieftin decathlon, în ultra lux, ultra inclusive, ultra rochii de seară, ultra fițoșag, ultra comunitate rusă și turcească. Mă așteptam la asta, dar nu mă așteptam la o plajă faină, la poalele unor munți, aproape goală. Lumea ultra premier, din resortul ăsta și tind să vreau să generalizez, stă mai mult la piscină cu entertainment crew, cu bikini party, cu bunți-bunți și multă votcă cu gheață.

Seara de pe la șase, plaja era pustie, cu o singură excepție a unor români care jucau un fotbal cu super hăhăieli cât era plaja de lată. Lumea apare pe la șapte, extrem de parfumată, aranjată pentru făcut poze cu apusul, de către un fotograf profesionist, înainte de cină și spectacol.

Nu mă pot plânge de nimic în afară de pisica_diavol_otoman care s-a furișat noaptea la noi în cameră și și-a marcat teritoriul în tenișii pruncului. Am avut tot confortul din lume. Toată mașinăria care întreține sutele de turiști merge ca unsă și totul strălucește de dimineața până seara. De la spații de joacă pe plajă, la spații de joacă în interior, de la aqua park pentru copii până la mini-golf, totul e gândit pentru ca familiile cu copii să aibă o vacanță cât mai entertaining.

În mare, eram ca niște roboței pe bandă rulantă veniți să consume ce le dă resortul și nu veniți să se bucure de soare, mare, nisip, briză, apus, răsărit, baie noaptea, scoici…

Cred că cel mai acut am simțit aparenta lipsă de libertate. Evident puteam alege să părăsim resortul. Am încercat să o facem fără să apelăm la un taxi și după o jumătate de oră de mers din resort în resort, intr-o mizerie de nedescris, nu găsisem, încă, o trecere de pietoni ca să putem ajunge peste drum unde începea orașul. Am renunțat…

Evident că puteam merge la un restaurant a la carte și în resort, dar după ce am plătit masa inclusă în bilet, parcă nu ne-a mai ars și ne-am conformat să ne fie foame la ore fixe. Meniul e impresionat și practic imposibil să nu găsești ceva de mâncat, oricâte pretenții ai avea. Interesant e că fițele modistelor dispar la masă. Am văzut dive cu farfurii pline cu vârf cu cartofi pai și pangrasius prăjit sau cu baclavale.

Deși am avut tot ce am vrut( și subliniez TOT), mie mi s-a părut trist și steril și tare departe de senzația aia de vacanță cu toate simțurile și miserupism plin de nisip, care înseamnă marea pentru mine. Resortul ăsta putea sta și în deșert că tot la fel era, nu înțeleg ce căuta marea pe lângă el.

Astea mi-s primele gânduri și dacă vouă vă place genul ăsta de resort nu mă înjurați, am povestit numai preferința mea pentru altceva, ceea ce nu invalidează cât de mișto sunt serviciile unui resort. Despre adevăratele aventuri cu turci, spitale, farmacii, taxiuri, aeropoarte și bacșișul omniprezent, cu altă ocazie.

Bagaje și băgăjele

Eram în clasa a treia, imediat după revoluție. Draga de mama, să-i dea Domnu sănătate, s-a gândit că nu ar fi rău să mergem în tabără la mare. Bagajul făcut, urcat prunc în tren și tâgâdâm toată noaptea până direct la Costinești. Răsărit de soare din mare văzut din tren și emoția gâtuind stomacul. Mi le amintesc perfect.

Mirajul a mai durat puțin și în gara pârjolită din Costinești am aflat prima mea lecție de viață care mă va ajuta inclusiv azi: Nu pune niciodată în bagaj mai mult decât pot căra mâinile sau umerii tăi. În cei 3km de la gară până la tabără am mai învățat două lucruri importante: că nu există gentilbăieți și că înjuratul nu cară bagajele mai ușor. Cel mai abitir am înjurat ghiudemul bunicului. Bunicul făcea ghiudem din carne de oaie. Era așa de uscat că știam sigur că va rezista căldurii.

Ghiudemul ăla ne-a salvat de foame într-o zi când nici cei mai viteji dintre noi nu s-au putut atinge de mâncarea de la cantină. În seara aia am împărțit ghiudemul meu, pateul alteia și pâinea unui băiat și am fost fericiți. A doua zi, același băiat mi-a spart arcada într-o luptă dreaptă. Am învățat că mai bine nu mă bat căci sunt prea mică și stângace.

Seara mergeam la discotecă la Ring și dansam ca apucații. Nu consumam nimic pentru că ne țineam banii să ne cumpărăm a doua zi o cutie de suc cu pai. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Mai erau niște bile de gumă colorate care erau la mare preț. Am învățat și că eu făceam parte dintre copiii mai fără bani, dar că e ok și așa.

Era o fetiță superbă, blondă cu părul lung și cu niște espadrile albe. Toți băieții o invitau la dans. Am învățat și că fericirea stă într-o pereche de espadrile albe. Când am ajuns acasă mi-am luat unele. Au fost albe fix două zile. Picioarele îmi miroseau crunt și degetul mare îmi lăsase o mică urmă de unde începeau să se rupă. Poate totuși fericirea stătea într-un păr lung și blond, așa cum eu niciodată nu voi avea.

După zece zile am reluat Golgota târâtului bagajului înapoi la gară. În locul ghiudemului duceam acasă toate dulciurile posibile, cadou pentru ai mei, care cu siguranță nu mai văzuseră nici ei așa minune. Bagajul era la fel de greu. Mânerul îmi tăia umărul care suferea încă de prăjeala aplicată consecvent în cele zece zile. Măcar eu am adus ceva folositor. Soră-mea ne-a adus numai păduchi de la Năvodari. Am învățat și cum miroase petrolul aplicat pe păr săptămânal tot restul verii și cum pocnesc ouăle de păduchi.

Anul următor nu am mai avut ghiudem, dar mi-am dus cu mine și niște pantofi albi care se murdăreau mai greu și cremă de plajă. Parcă bagajul era la fel de groaznic.


Mâine plecăm la mare. Un adult, un băietan și o gâlmă atomică. Prevăd un băietan foarte nervos că și-a luat două perechi de șlapi și ditamai Insula comorii. Eu o sa fiu o divă care o să spele chiloți începând cu a treia zi.

PS: Vă rog eu frumos să vă trimiteți copiii în cât mai multe tabere.

.

Vara în care a crescut

Azi e fix o lună de când minunatul meu soț a plecat într-o lungă aventură. O lună întreagă în care am trecut prin multe gânduri neortodoxe la adresa lui, am avut momente în care am stat pe jos pe podea în bucătărie cu un pahar de vin, răsuflând ușurată că au adormit balaurii și momente în care m-am uitat dimineața în oglindă și mi-am zis Încă 195 de zile. Hai că poți!.

Dar povestea asta nu e despre mine, ci despre marea oportunitate pe care ne-a dat-o dispariția mișelească a celui de-al patrulea membru al clanului. În una din serile alea de stat pe jos în bucătărie, mi-am dat seama că nu sunt superwoman. A fost destul de greu mai ales că știam că arăt grozav în spandex roșu. Și cum stăteam eu așa cu spandexul în vine, am decis că familia asta trebuie să înceapă să se comporte ca un clan în care toți împărțim și joaca și munca.

A urmat un mare consiliu de familie în care primul lucru pe care l-am zis a fost: Băieți, mama nu se descurcă singură. Balaurul mare a răspuns prompt: Să aducem o bunică. Nu. Am decis că bunică aducem numai când e stare de urgență și am dat decret că toată lumea o să muncească în casa noastră.

Papucii au ajuns la locul lor direct din mâinile proprietarilor. Vasele sunt spălate chiar de murdăritori. Miraculos, jucăriile ajung la loc seară de seară. Acum două zile până și gunoiul și-a găsit un viteaz purtător. Nu a murit nimeni, iar vaietele și protestele decurg încă, un pic mai reduse decât la început, dar și așa, munca se face.

Acum ceva timp scriam asta: Copilul meu e muncitor serios. Vreau să vă zic că era o mare tâmpenie, dacă o aplicam pentru munca de rutină care trebuie făcută în casă. Pentru chestii speciale și care merită o recompensă atunci e o idee faină, altfel e bullshit. Mda, parte din minunăția mea e că nu îmi e rușine să zic că am greșit.

Ideea mea de acum e așa: munca zilnică trebuie făcută. Nu place nimănui, dar niciunul nu avem sclavi. Cu cât învățăm copiii ăștia mai repede că trebuie să pună mâna la treabă chiar dacă le place sau nu, poate o să îi ajutăm pe termen lung să devină niște adevărați profesioniști pe care te poți baza că o să ducă un proiect cap coadă și cu părțile sexi și interesante și cu cele de rutină. Poate înțeleg și ce e munca în echipă și poate înțeleg și că nimic nu ne pică din cer, fără niciun efort.

Vara asta am descoperit ce mamă pufulină greșită am fost. Vara asta am descoperit un băiat incredibil de ajutător la nevoie. Am mai descoperit un băiat curajos și care, brusc, a crescut.

Ghimpi și trandafirași

Nu sunt un project manager foarte bun. Nu sunt foarte organizată și nici prea structurată. Uit multe chestii și unele riscuri le văd mai mici decât sunt ele de fapt. Mă plictisesc repede și nu mai am răbdare după ce lucrurile încep să se miște într-un context. Totuși proiectele mele merg binișor. Am învățat să îmi ascund lipsa de organizare în a-mi planifica să mă organizez. Îmi ascund lipsa de structurare prin a mă forța să scriu sumarizări și a planifica clar pașii următori. Îmi ascund lipsa de răbdare și nevoia de nou, luând mai multe proiecte în același timp și delegând, ce poate fi delegat în fiecare,  către persoane mai potrivite. Încerc să îmi găsesc în fiecare proiect un partener care să îmi compenseze problemele.

Mama înnebunește de fiecare dată când vine la noi și îmi vede maldărele de haine adunate pe scaun în dormitor sau cărțile împrăștiate prin toată casa. S-a chinuit mulți ani cu dezordinea mea și orice deschidere a dulapului îi dădea mici palpitații. Biata de ea a cedat când am plecat la facultate, ferm convinsă că sunt un caz pierdut.

Undeva, prin primii ani de serviciu, cineva a văzut, pe lângă marea mea dezorganizare, o sclipire de potențial lider care bătea amețeala mea generală. Încetul cu încetul, am mai lucrat numai în zona de management și deși sunt tot la fel de zăpăcită, micile mele calități în zona de leadership au fost mai importante decât micile mele scăpări.

Ce mă enervează pe mine e că m-am prins prea târziu ce să fac cu lucrurile la care nu sunt bună și am încercat prea mult timp să mă concentrez numai pe ele și să le corectez. Nu există corectare, există doar adaptare pentru a minimiza efectul lor. Focusul ar trebui cumva să fie pe calități și pe cum le pot fructifica și nu obsesiv pe defecte. Aud colegi în sesiuni de feedback cum îmi zic să trec repede peste partea pozitivă și să le zic ce au de îmbunătățit. Abia atunci încep să își noteze idei. Mult timp am fost total de acord că e atitudinea corectă. Dar, la naiba, până nu am stat să povestesc cu o prietenă pe îndelete despre viitorul meu în munca asta și tot ce nu fac bine, nu mi-am dat seama că îmi pun focusul în zona greșită și tot scormonesc unde știu deja ce nu e bine. Ea tot îmi spunea de lucrurile pozitive pe care le-a auzit de la colegi și eu tot spuneam de ce nu fac eu bine și numa nu ne înțelegeam. După vreo două zile am ajuns la momentul AHAAA și m-am prins că nu e deloc bine ce făceam. Sunt aspecte pe care le putem îmbunătăți ușor la noi sau la munca noastră și altele care sunt fundamental ale noastre și nu le putem schimba.

Probabil atitudinea cea mai corectă față de noi e să vedem ce putem face să trăim cu ghimpii noștrii și să le reducem efectele, nu să ne chinuim să îi scoatem. O metodă de a le reduce efectele e să descoperim cu ce trandafirași putem să compensăm ghimpele și să ne folosim de tot ce avem mai bun că să facem buchetul ( asta a fost o metaforă relativ jalnică).