Despre două nunți mai puțin tradiționale

Erau ultimele zile ale lui 2000 sau ale lui 2001, nu îmi mai amintesc exact. Mama și tata strânseseră bani, numai ei știu de unde, și mi-au luat un bilet la Atlassib până la soră-mea în Franța. După 40 de ore ajungeam în sudul Franței și mă pregăteam să gust țara care îmi furase sora. Soră-mea lucra serile, după școală, la un restaurant indian. Noaptea de revelion nu făcea excepție. M-a parașutat la niște prieteni până la 11-12, după care am plecat cu toții într-un club. Cele 40 de ore de drum își faceau simțite urmele, așa că m-am pus într-un colț pe o bancă și ma uitam la lume. Lângă mine s-au așezat doi tipi. Unul dintre ei era incredibil de frumos. M-am făcut că nu îi văd și mi-am continuat observarea lumii. Când m-am întors cu privirea către ei, erau îmbrățișați și se sărutau îndelung. Am rămas privindu-i și nu îmi venea să cred. Era prima mea întâlnire cu un cuplu gay. Mi se părea ciudat cât de normali păreau și totuși erau gay.

De atunci nu am mai întâlnit cupluri gay mulți ani. În schimb am avut un prieten care era obsedat de sex anal. În același timp era extrem de vocal împotriva “poponarilor”. Și totuși visa tot timpul la sex anal. Mi se părea ciudat cât de normal părea și totuși ce își dorea.

După alți mulți ani am întâlnit doi colegi, total gay și total deschiși cu asta. Mi se părea ciudat cum și-au asumat toate atitudinile care au venit cu manifestarea deschisă a preferințelor lor. Mă gândesc câteodată dacă băiatul cu sexul anal și-ar asuma deschis preferința. Nu că ar fi ceva anormal la asta, dar nici că ar fi considerat prea normal de mulți.

Băieții ăștia vor să se căsătorească în curând, ca orice cuplu normal cu visuri normale. Nu o să o poată face în țara lor, aici ei sunt anormali. Eu cred că anormal de curajoși doar.

Acum unii o să ziceți că sunt pro-gay și o să îmi transmiteți tot felul de gânduri bune. Nu sunt pro-gay. Nu sunt anti-gay. Mi se pare ceva atât de normal că nu se mai pune problema de pro și anti.

Ionel, Mihai: felicitări! Cred că se zice tot casă de piatră!

 

 

Advertisements

Dureri în gât revelatoare

După răceala nasoală de acum două săptămâni, am rămas cu o ușoară jenă în gât. Jena asta, o individă fără niciun pic de bună creștere, s-a transformat în ultimele trei zile în cea mai cruntă durere de gât cunoscută de mine vreodată. Închipuiți-vă că mâncați cactuși și cât îi molfăiți în gură e ok, când înghițiți e mai greu, dar după ce au trecut de amigdale se agață cu fiecare țep de pereții gâtului. Ai de capu meu. După două zile în care începeam să văd avantajele durerii în gât asupra dietei mele, azi noapte a fost și mai nasol. La cocktail s-au adăugat frisoane și febră, iar azi dimineață m-am trezit cu șmirghel în gât. Micuțul s-a sincronizat cu mine și a zâmbit soarelui cu febră, urlete și pumni. Mno, am fost la doctor, am aflat baiurile și ne tratăm.

Deabea acum, însă, începe povestea mea. Draga mea vecină, un pic foarte însărcinată, mi-a făcut ceai vitaminzant și smoothie în timp ce urlătorul ei cel mare îi stătea lipit de picior și a fugit șontâc de mi-a cumpărat medicamente. Mama unui fost coleg de grădiniță de-al celui mare, sunată pe nepusă masă dimineața la 7, l-a dus și pe el la școală ca eu să nu ies din casă. Mama unui nou coleg de școală cu care abia am început să schimbăm cincizecișiopt de vorbe, fiind proaspăt bolindă și ea, a zis că mâine imi provoacă gâtul la un bol de supă de casă și ochiul cu un stick cu filme, iar cumnata mea și-a dat o întâlnire în pijamale mâine cu nepotul cel mare.

Măi, niciodată nu m-am simțit așa de bine bolnavă. Mi-am dat seama și ce mega proastă am fost până acum când spuneam că eu nu prea am prieteni și nici nu am nevoie de ei. Nu știu ce idee SF aveam eu despre prietenie, că trebuie să fie ceva conexiune specială, că trebuie investit timp, că să trebuie să te vezi des, că să ai interese comune și alte prostii din astea. De fapt era mult mai simplu de atât, era vorba de oameni cărora le pasă de tine destul cât să te ajute când ai nevoie, iar ce vine peste asta poate avea multe forme.

Fetele: mersi mult!

Șot: încă o dată îmi dau seama că lipsa ta ne oferă numai oportunități! Poți să mai stai un pic. Dar, numa un pic. Da?!?!?!

Ascult

Ascult de zile întregi pe un repeat obsesiv o melodie și îi sorb cuvintele și clipul. Chipul lui mă fascinează, atât de sălbatic și atât de tânăr. Pentru prima dată mă simt bătrână. Încep să înțeleg micile nebunii din ultimii ani, părul ras, tatuajele, dorul crunt de mare. Sunt toate doar un urlet disperat împotriva timpului și a ce îmi fură.

Privind videoclipul ăla, îi înțeleg perfect pe cei care o iau razna la vârsta mijlocie. Cei care fug cât văd cu ochii ca să mai trăiască o ultimă dată gustul amar al unei iubiri nebune. Să mai simtă o ultimă dată cum e să atingă pe cineva pentru prima dată. Să mai miroasă o ultimă dată părul celuilalt în prima dimineață de după. Să închidă ochii și să simtă cum le fuge pământul de sub picioare când sunt strânși în brațe pentru prima dată.

Am ajuns la vârsta “e recomandat ca după o anumită vârstă”. Mamografie, Papanicolau, controlul sării, 20 de minute de mișcare zilnic, o verificare anuală de rutină, ultima șansă la o pensie privată, o ușoară alterare a ligamentelor, cremă antirid, vopsea cu acoperirea firelor albe, cel mai bun moment de renunțat la fumat, reducerea cărnii, regim mediteranean, un control cardiac, ce boli aveți în familie?, e prea multă agitație pentru noi, un concediu relaxant într-o zonă liniștită, papuci Reiker…

Mi-e dor de mare. Mi-e dor de acei 18 ani pe care nu am știut cum să îi port. Mi-e dor de tot ce nu am fost când ar fi trebuit să fiu.

Căcat! Măcar e vremea încă tânără pentru un cercel în nas.

Scrisoare către prietenul meu tăcut din America

Salut prietene de peste ocean!

Nu știu cine ești sau dacă ne cunoaștem, dar vreau să îți zic mersi că stai zilnic să citești chestii mai vechi de pe aici. Îmi place să mă culc cu tine în gând și să mă trezesc cu tine în față. Presupun că te plictisești groaznic prin țara făgăduinței dacă stai să citești amețelile mele, dar în același timp mă bucur. Dacă îți e greu acolo dă-mi de veste și te ajut cu o chirie ieftină acasă, în tărișoara noastră dragă.

La final, te îmbrățișez! Nu ai întâlnit cumva un băiat George pe acolo? Am fost colegi de școală și mi-a zis mama că a plecat și el în America.

Te pup. Dă și tu un semn, să ne cunoaștem mai bine.

Pinguina Morgana cea avangardistă

Jumătatea din dreapta era muștar pe jumătatea de sus și mov închis pe jumătatea de jos. Jumătatea stângă era mov închis pe jumătatea de sus și muștar pe jumătatea de jos. Era probabil cea mai urâtă geacă ce avea să calce vreodată pe holurile școlii și era a mea. Am zâmbit amar și am mulțumit. Mai aveam de așteptat vreo doi ani până când lungana de soră-mea avea să mai facă un salt spre cer și geaca ei roșie cu guler rotund și un pic de blană albă pe dedesubt avea să îmi rămână mie. Atunci numai, puteam scăpa delicat de chestia mov.

Într-o seară, păluga apare plângând în camera în care îmi făceam eu temele. Tocmai primise o geacă nouă. Roșie. Ura roșul. Era o geacă cumva ca un mare sac foarte gros care se închidea în niște nasturi ce imitau oase roșii lungi. Era interesantă și avea o croială care o făcea foarte greu de purtat de alte elemente umane non-pălugi. Eram salvată. În sfârșit geacă roșie cu guler rotund urma să fie a mea.

Păluga a plecat la facultate și într-o vacanță de iarnă, pe cel mai crunt ger posibil, am mers în vizită la ea, la capitală. Mi-am cumpărat din ceva talcioc o geacă maro deschis cu un guler imitație de blană de tigru. Era la modă și chiar nu conta că arătam oribil în ea.

Ultimul monstru a fost înlocuit de o geacă fashion icon, tot primită de la ai mei. Era întruchiparea unui pinguin galben evadat la Cluj, incredibil de pufoasă și groasă, de un minunat galben deschis. Deasupra genunchilor se strângea ușor, destul cât să creeze din depărtare, iluzia optică a unui pinguin regal, ca un fel de pinguina Morgana ce apărea șontâc pe aleile dintre cămine. La ea, am purtat în toate iernile facultății mele niște pantaloni largi, groși, de stofă neagră și niște bocanci albaștrii cu care cred că puteam urca și Piatra Craiului în mijlocul iernii. Eram o arătare incredibilă, probabil încarnarea tuturor bancurilor cu fetele de la politehnică.

După pinguin au urmat mulți ani de terapie prin shopping și de geci negre, cât mai negre, iar acum că sunt oficial vindecată, mi-am luat un palton muștar. După foarte mulți ani am realizat că totuși, cea mai faină geacă oribilă cumpărată de ai mei era cea cu muștar și mov. Cred că mă formau să fiu avangardistă, dar eu m-am încăpățânat să mă chinui în zadar să fiu la modă și m-am pierdut mulți ani în negura adolescenței, precum pinguinul prin ceața din diminețile de toamnă din Observator.

Mama, scuze…m-am ratat.

Jurnal de voluntar amator – Episodul cu prunc, cu jale și cu cocon

În deja buna tradiție a familiei, nu vrem să treacă niciun an fără ca să scormonim pământul și să lăsăm după noi câțiva copaci.

În primul an veneam acasă cu o sută de povești despre copchii dezbrăcați pe un frig crunt și despre o nouă prietenie legată mai tare în jurul hârlețului.

În al doilea an veneam acasă cu sufletul mândru de dădea să plesnească de pruncul meu și vitejia lui.

Anul ăsta am venit acasă mulțumind Domnului că am supraviețuit și am și terminat.

Toată săptămâna am fost răcită. Rău. Pe zi ce trecea eram tot mai rău, iar vineri dimineața m-am trezit cu capul vâjâind și febră. Am lucrat de acasă și nu am scos nasul afară deloc sperând că azi o să fiu bine. Sâmbătă dimineață l-am ridicat pe micuț din pat și cumva mi-am întins ceva la spate. Au urmat câteva secunde fără aer și am simțit cum orice mișcare îmi băga cuțite în spate. Am luat o dușcă de pastile și când am dat cu ochii de pruncul mare mi-am dat seama că o să am probleme mult mai mari decât cele ce puteau trata pastilele. Nu mai voia să meargă. Tudorică nu venea și atunci el ce face numai printre oameni mari și necunoscuți.

Am mituit copilu cu croisante cu ciocolată și am purces. Un friggg, ai de capu meu. Un dealll, ai de capu meu. După ce am urcat dealul… l-am coborât, că acolo era parcela noastră. Dăm să ne cuplăm cu un nene și îl auzim Dar ăstia nu au curățat iarba?. Ne luăm destinul în propriile mâini și săpăm. După o oră începe pruncul Dar Tudorică de ce nu a venit? Cât mai stăm? Când plecăm? De ce îi pămîntul ăsta așa tare? De ce nu a bătucit lumea pământul la puieți? Mită, multă mită.

Am băgat mare cu bucuria omului care înțelege în sfârșit că greutatea excesivă îl poate ajuta în viață, chiar și dacă numai la bătucitul pământului de lângă puieți. Curând am terminat parcela și ne-am apucat de spațiul de lângă parcelă. Am mai plantat vreo două parcele. Copilu o descoperit depozitul de puieți și asta l-a făcut mega fericit. Brusc aveam de ce să fim acolo. Trebuia să plantăm câți mai mulți puieți, ca el să poate să mai aducă și alții. După ce am exterminat vreo 34 de râme și am deranjat din hibernare vreo 4 cosași, am dat peste un cocon de ceva. Era moale, alb și frumos. L-am pus ușor în pământ cu frică că l-am omorât. Mi-am amintit de Murakami. Tata tocmai a terminat 1Q84. Să nu uit să îl întreb el ce a priceput.

La 13:03 fix am declarat cocktailul de medicamente incapabil de a mai ajuta și am luat-o la pas spre casă.

Pe când coboram dealul ăla mare, am dat cu ochii de cele mai groaznice parcele posibile: pantă de vreo 70 de grade de sus până jos, expunere 100% la vânt, dar cu șiruri perfecte de puieți ridicând capetele spre soarele proaspăt ieșit din nori.

Am plecat capetele cu rușine că nu mai stăteam să ajutăm și am promis că la anu voi fi de fier.

La mașină am tras un genunchi zdravăn în ușă.

La anu voi fi de fier! Acuma mănânc un marțipan, dar la anu voi fi de fier!


Dacă sunteți curioși:

Episodul 1 : https://rbanici.wordpress.com/2016/03/23/jurnalul-unui-voluntar-amator-ep1/

Episodul 2 :

https://rbanici.wordpress.com/2016/10/29/jurnalul-unui-voluntar-amator-episodul-cu-prunci/

Mulțumiri de la balcon

Am băgat azi un picuț de stres cu o echipă cu un release un pic neașteptat. Ceva de genul: dimineață  la 9 știi că nu o să poți face release că nu merge totul, la 10:00 intri într-o convorbire cu clientul și îi spui să meargă învârtindu-se că nu putem face release din cauza lor și la 10:08 închizi telefonul cu convingerea că e foarte important pentru el să facem release-ul (adică m-au prostit…). Stăm să punem țara la cale, găsim soluția care împacă și capra și varza și viermele și lupul, băieții se super mobilizează și la 5 seara trimitem către client artefactele de instalat, strângem din buci și release cu succes.

Clopotele au cântat, porumbeii au zburat, soarele a apus, iar băieții au plecat acasă învăluiți în ceață, cu mantiile fluturând în vânt. Totul părea minunat. Numai că la 8 seara, ca o proastă în cap, îmi verific mailul și ultimul lucru primit e un mail de la șeful băietului care a rulat artefactele în care îi spune lui exclusiv well done!, iar noi toți fraierii stăm în CC și privim uimiți.

Adică stai așa. Well done pentru ăla care a dat cei trei clici care instalează aplicația, a cărui job e să instaleze aplicațiile și pentru care instalatul e muncă de rutină? Serios? Cumva nenea a fost la un curs din ăla șmecher de Cum să fii un șef mai bun și a învățat că zilnic are un număr de 14 laude pe care trebuie să le distribuie aleatoriu printre angajații săi? Mă gândesc să îi răspund la email să îl rog să rezerve câteva bucăți pentru echipa mea, așa vreo 11 pe zi, că măcar le dă la sigur.

Că îmi fac mie capul calendar zilnic nu-i bai, dar amu chiar m-or enervat! Și să nu îndrăzniți să ziceți că poate a greșit!

După capul meu mic, mulțumirile și lauda sinceră se fac personal, umil și fără public, că nu suntem la circ să aplaudăm ca focile de pe margine. Am mai observat că cei mai mulți colegi sunt extrem de stânjeniți când sunt lăudați în public, ba chiar își cunosc efortul și valoarea și fără momente de gen, dacă există cele private. Sunt cazuri când felicitările trebuie făcute oficial și în scris, dar atunci sunt pentru a lăuda un lucru extraordinar și de cele mai multe ori pentru a bifa performanța unei echipe și a sublinia munca lor deosebită.

Bine zic sau nu?

 

 

 

Lupte crunte cu mize mari

Duminică dimineață m-am trezit într-o larmă de nedescris. Am sărit speriată din pat și am alergat spre bucătărie de unde se auzeau niște strigăte înfiorătoare.

Băiatul cel mare, ascuns după ușa frigiderului, se apăra de ceea ce părea să fie un atac monstruos.

Brânza încerca să îl dezintegreze cu un fascicol laser. Roșile se aliniau pe raftul de sus și săreau în formație kamikaze spre capul lui. Iaurtul se transformase în bombe atomice și se pregătea să îl reducă la cenușă. Măslinele își ridicau capetele malefice cu sâmburii pregătiți de atac.

Șunca tăiată în felii ultra subțiri avea un plan diabolic de a-l sufoca. Vinetele ninja pregăteau feliile de ceapă camuflate perfect pe post de stele criminale. Spanacul stătea în cumpănă și aștepta rezultatele atacurilor anterioare pentru ca să decidă ce să facă. Oala de ciorbă pândea gata să îi dea lovitura finală și să îi arunce capacul în cap.

Un urlet groaznic se auzi la final. Ușa de la frigider se trânti, iar dușmanii picară loviți de materialul rece. O voce miorlăită se ridică spre cer și spuse: Mamăăă! Nu mi-ai luat nimic de mâncat! Pot să iau o bomboană?

Un picuț de feedback, te rog!

Am să vă fac o mică confesiune: Urăsc feedbackul! Urăsc orice feedback care nu e de acord cu mine sau parțial de acord cu mine. Da, știu, suntem super agile și super maturi și super profi și super deschiși, dar să îți iei feedbackul și să ți-l bagi undeva! Serios, să ți-l bagi undeva, de nenorocit prost și nerecunoscător și plin de tâmpenii, idiot care s-a trezit să îmi caute mie nod în papură, eu care muncesc aici pe brânci toată ziua și tu habar nu ai ce fac eu și prin ce probleme trec și naiba să te ia și sper să crăpi, tu și feedbackul tău.

Ptiu, ce bine mă simt acum că am spus lucrurilor pe nume! Nu chiar urăsc feedbackul, dar asta e reacția mea normală la feedback. Când tu îmi spui că nu fac ceva bine, în 95% din cazuri în mintea mea se derulează la intensități diferite cuvinte de bine pentru tine. Și de ce ar fi altfel? Mă ataci. Îmi zici că nu fac ceva bine. Îmi lezezi încrederea în mine și te aștepți ca eu să fiu Zen și să te și pup la final? Nope, nici nu mă gândesc! Să mă apuc să îți dau și eu de la mine sau să îți explic ce prost ești? Am explicații la fiecare lucru pe care l-ai zis. HA!

Singurul lucru pe care am reușit să-l fac, în timp, e să încerc să tac parțial din gură și să dorm o noapte cu feedbackul primit. De obicei o noapte bună calmează amigdala ( nu aia din gât, ci aia din cap) și reușesc să pun armele jos, să mă gândesc că poate omul nu a vrut să îmi facă rău ci avea ceva valid de spus și să o iau un pic mai obiectiv. A doua zi putem relua discuția și scoatem ceva mai bun din ea sau măcar poți afla că și după ce am analizat ce ai zis, tot cred că am dreptate și tu chiar nu ai avut de lucru.

Luând un pas lateral și detașat de nebunia mea, mi-e teamă că știind cum funcționăm la primirea unui feedback constructiv, în momentul în care trebuie să dăm noi unul, îl învăluim în atâtea straturi de brânză, salată, cartofi, varză, maioneză și la final chiflă pufoasă, de nu se mai simte nimic din carnea de fund de coiot pe care voiam să o punem pe masă. Și plecăm bucuroși că am discutat problema și am scăpat de corvoadă, dar de fapt am făcut un mare nimic cu fundă roz.

Știți pe vreundeva vreo firmă în care principalul scop al HR-ului e să fie cel de păzitori ai unei culturi orientate spre creștere sănătoasă prin feedback sănătos? Adică să aibă săli capitonate, costume de sumo și arbitrii buni? M-aș angaja… poate învăț și eu să accept ușor că nu îs pita lumii.

 

 

 

 

Nicio zi irosită în împărăția gafelor

Cred că în curând aș putea transforma jurnalul ăsta de bord într-o colecție cu titlul orientativ 101 moduri de a o da în bară sau cu un titlu mai sexi Ce nu o să înveți de la certificarea pentru PMI și nici de aici. 

Deși am proclamat mare și tare că probabil sunt cea mai antisocială ființă care pare foarte sociabilă, mi-am dat seama că mă alintam și de fapt mă apucă vorbitul fix când ar trebui să tac dracului din gură.

Vă ziceam eu la un moment dat că project managerul ăsta e un manipulator de informație și îmi susțin în continuare părerea de aici

Ce face blonda și divina de mine? Fix ce scrie la punctul doi, adică, fără să stea să judece prea mult transmite echipei o informație care nu folosea nimănui la altceva decât să râcâie răni din trecut. În retrospectivă stau să mă întreb de ce și singurul răspuns la care mă pot gândi e că acumulasem prea multe și am avut un scurt debușeu. Inutil și cu efecte proaste. Foarte proaste.

Îi mega complicat să poți analiza la rece ce discuții și ce informații e bine să ții pentru tine și să nu lași să treacă spre echipă pentru că nu îi ajută cu nimic și crează numai  perturbații. Ar fi trebuit să mă uit la probabilitatea ca în viitor să fie impactați de discuția respectivă și de efectul pe care l-ar avea aflarea faptului că eu știam. Și nici atunci nu aveam nicio siguranță, dar ce ar fi job-ul ăsta dacă nu echilibristică continuă?

Mno, ar trebui project managerul să țină pentru el unele discuții? Da! Ar trebui să funcționeze ca un filtru de zgomot, să curețe mesajul și să lasă să treacă numai ce e util. Cum? Mai învăț și vă spun când cresc mare!