Game over

Săptămâna trecută am scris o aiureala de postare despre tatuaje care a luat proporții epice.

A fost distribuită serios și a ajuns la zeci de mii de cititori. A fost chiar și copiata și postată de unii pe peretele lor fără să menționeze sursa.

Totul bine și frumos până când au venit comentariile. Am aflat că sunt proastă, frustată, că mănânc căcat, că mă cred specială și că sunt full of shit.

Mno, aceste vorbe m-au durut. Știu că pentru unii e normal să arunci cu injurii când ceva nu îți place, dar pentru mine nu prea. Mi-am dat seama că nu mă ține deloc. Mai mult, mi-am dat seama că nu poți blogări in mod public, dar numai așa pentru cei pe care îi cunoști și care își mențin bunul simț când au ceva de zis, deoarece când accidental scri ceva care e distribuit masiv, nu mai ești în cercul tău confortabil și ți-o iei. Nasol e că nici nu știu ce aș putea răspunde la asemenea vorbe, deoarece eu mă blochez total când dau de violență verbală.

Sunt prea panseluță pentru chestia asta. Dacă nu știu să răspund la astfel de reacții atunci am ce căuta pe aici prin lumea asta?, mă intreb eu.

Iau o pauză. Mă gândesc cum să revin sau cum să mă imunizez. Fac eu cumva 😉

O înghețață cu toping de frustrare

O mămică rubicondă bine își ia copilul de unu-doi ani în brațe, se pune cu greu în toboganul cel mai înalt din parc și se dă pe tobogan. De pe margine un copilaș cam de aceeși vârstă vrea și el pe toboganul cel mai înalt. Mămica lui, un pic rușinată, îl ia de mânuță și urcă cu el pe tobogan. Se pune cu greu la capătul toboganului și își dă drumul cu copilul în brațe.

Pe de o parte am avut emoții pentru tobogan, pe de altă parte m-am gândit ce tari îs tănțicile astea că nu le pasă de nimic , pe de altă parte m-am gândit ce penale sunt, pe de altă parte m-am gândit ce prunci fericiți o să aibă și după aia mi-a rămas un gând care nu mi-a dat pace un timp.

Frustare. Mai știți frustarea aia care vă făcea să vă chinuiți până vă dureau degetele să vă desfaceți înghețata pe băț pentru că vă tot aluneca plasticul ăla nenorocit? Sau nervii că nu te puteai da pe bicicletă ca vecinii și nici de picai de o sută de ori nu te lăsai?

Copiii ăstia nu o să știe ce e frustarea. Frustarea aia bună care te face să te enervezi și fie să nu te lași până nu reușești, fie să îți cauți alt lucru care să te bucure. Mama, din toată dragostea ei mare și cu cele mai bune intenții, o să îi dea pe orice tobogan, o să îi ridice repejor de fiecare dată când cad, o să le deschidă înghețata repede repede, o să le taie carnea în farfurie, o să le ia numai papuci cu scai, o să îi scape repede de plictiseală, o să îi certe pe copiii care le-au luat mingea, o să meargă să vorbescă cu învățătoarea să o roage să le dicteze mai rar problema la test…

Mi-e teamă că îi stricăm și îi handicapăm cu iubirea și grija noastră. Nu îi lăsăm de mici să învețe ce e frustarea și să își găsească mecanismele cu care să îi facă față. Mi-e teamă că asta o să îi lovească rău de tot, mai ales în adolescență.

La naiba! De mâine nu le mai desfac înghețata. Să o sfășie cu dinții dacă o vor cu adevărat.

 

Cum să îți demotivezi un angajat bunicel

Trebuie să încep cu afirmația că eu cred că sunt un angajat bunicel. Nu cel mai bun, nu cel mai rău, dar destul de bun încât să mi se dea încrederea de a lucra pe niște proiecte un pic complicate. Mai există varianta în care nu au alternative, dar nu ne uităm la așa prostii.

Cred că unul din motivele pentru care am ajuns aici este acela că dacă văd o problemă undeva și știu că se poate mai bine, atunci îmi iau săpăliga și mă duc la lucru, cu fața naivă a celui ce crede că suntem datori măcar să încercăm. Dacă o dau în bară..asta e… îmi înghit gălușca, îmi învăț lecția și încerc mai departe.

În ideea asta, orice complicare inutilă a unui lucru mi se pare o pierdere incredibilă de timp în care am putea face lucruri mai bune. Nu pot sta pe curul meu și să tac. Săptămâna trecută, într-o întâlnire cu niște capete ( a se citi ”directori/manageri/heads of…”) i-am rugat ca atunci când iau decizii care mă impactează direct într-un proiect pentru că îmi schimbă oamenii cu care colaborez direct, mai bine să stăm înainte la masă, să povestim cu toții și să nu tot împingem telefoane de la unul la altul, doi câte doi, în funcție de cum aflăm și care ne sunt legăturile directe în context, căci mi se pare o mare risipă de timp și energie.

În loc să îmi zică bine, bine, da, da și să mă ignore pe viitor, cum mă așteptam eu să se întâmple, capul mi-a făcut share la un PPT cu ierarhia din corporație și mi-a arătat unde sunt eu, unde e el și câte căsuțe sunt între noi. Eu eram ultima căsuță de sus în jos.

Știți ce face asta unui angajat bunicel pe care îl doare undeva ce funcție are, ce ierarhii sunt pe hârtie și de a câta căsuță e el de sus în jos? Îl face să se trezească luni și să vrea să stea cuminte în căsuța lui. Ăsta e ultimul lucru pe care eu l-aș vrea de la un angajat bunicel. Poate de aia nu am ajuns niciun cap până acum…

 
PS: Hai măi că nu am vorbit serios. După un week-end lung, de luni vin cu foarfeca la serviciu și mă apuc de tăiat găuri în cutii.

article-0-194DAFE5000005DC-828_306x423

Secretul managementului oamenilor tehnici

Doamnelor și domnilor, stimabili oameni tehnici și project manageri cu vieți grele, bântuite de inutilitate și lupte tăcute cu dușmani imaginari, tocmai am descoperit secretul managementului oamenilor tehnici. Evident că nu eu l-am descoperit, ci mi-a fost relevat de unul dintre puținii masculi alfa Bărbănțani în viață și unul dintre ultimii doi purtători de nume pe linia mea de generație. S-ar putea să am vreo urmă de rubedenie cu el, dar ne mai negăm reciproc un pic. ( Vă zic asta numai ca să îmi pot aroga și eu un pic din merite.)

Și acum citatul:

rux: tocmai ai descoperit secretul managementului oamenilor tehnici: nu vrem actual power, doar sa stim ca daca am vrea am putea (lua decizii)

Context simplu: Ei, echipă mega-senioară. Eu, project manager mega-înțelept. Ei vor să facă un release cu ”câteva chestii” cu 3 ore înainte de un demo destul de important. Eu le zic numai: ”Luați voi o decizie, căci știți cel mai bine ce ați făcut. Dacă se strică ceva aveți 2 ore să reparați. Am încredere în voi.”. Eu dispar învăluită în ceață. Ei nu fac release.

MUHAHAAAAA.

84f3c0e541c3dacb253daca65ae7cda0.png

 

Am descoperit azi o doamnă

Am descoperit azi că mai am o șansă mică de tot de a deveni o doamnă, în puținul de viață care mi-a rămas. Mai bine și acum decât deloc.

E zi de cățărat pentru copilul mare, ceea de însemna o oră de pauză pentru mine. Pe când mergeam spre sală, ne-am intersectat cu una dintre instructoarele de la sală care avea o mândrețe de păr de mi-au rămas ochii la el și la ea și la picioarele ei perfecte și la mâinile ei tonifiate, dar în general la păr. Mi-am băgat mâna în al meu și era așa de îngrășat și murdar de mi s-a făcut rușine.

Am lăsat copilul la cățărat, am intrat în primul coafor și am cerut o spălare și o aranjare. Și rapid! După 20 de minute, părul meu simțea în sfârșit că a ajuns pe capul corect al unei doamne, exact cum a sperat el toată viața. Fața, mâinile, picioarele, unghiile și tot restul corpului îl detestau. Piciorul drept a încercat să îi pună piedică celui stâng ca să cad și să poată călca în picioare mândrețe de păr. O unghie mi-a sărit în ochi și a urlat: Dar la manechiură te durea dacă intrai?

Aș vrea să mulțumesc pe această cale soțului meu pentru nenumărate momente de viață celibatară pe care mi le oferă. Cu ocazia acestora aflu și eu cum se comportă doamnele adevărate ( și un pic nespălate).

Luv you, babe. NU VENI ACASĂ!

 

Părintele denaturat și jocurile pe telefon

Vreau să vă supun atenției, de părinți stricați și denaturați, trei jocuri pe tabletă/telefon care mie mi-au plăcut tare tare și pe care le tot joc cu pruncul cel mare. Evident că el visează numai la jocuri cu tancuri sau cu bătăi, dar din când în când stă să se joace cu bătrâna lui mamă și jocuri calme și mai cu cap. Copilul are 6 ani și cred că merg toate binișor la vârsta lui.

Mekorama: 

Cover art

 

E cu un roboțel galben și simpatic care trebuie să treacă prin tot felul de puzzle-uri, labirinturi și încercări ca să ajungă la un punct roșu. E un pic mai dificil. dar jucat în doi e fain. Eu m-am chinuit câteva zile la un nivel, până am fost ajutată în weekend de doi băieți grozavi de 12-15 ani care mi-au rezolvat un nivel cât ai zice ”să vă pupe Ruxandra”.

Îl găsiți zici: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.martinmagni.mekorama&hl=en

Brain it on the truck:

Cover art

Ăsta e un joc cu puțină fizică. Ai un camion care trebuie să ducă un pătrat verde într-o zonă și pentru asta tu îi trasezi tot felul de drumuri, scripete, cârlige… care arată ca niște linii dar se comportă ca și când ar fi reale și făcute din fier.

Îl găsiți zici: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.wooggames.brainitonthetruck&hl=en

Thinkrolls 2 – Logic Puzzles

Cover art

Ăsta e cel mai simplu și trebuie doar să treci un personaj, care arată ca o bilă zâmbitoare, printr-un labirint unde sunt chestii care te opresc ( gen baloane) pe care trebuie să le eliberezi, folosind un pic de logică.

Îl găsiți aici: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.avokiddo.games.thinkrolls2&hl=en

Ca bonus, un joc care mie îmi place, dar pruncul nu are încă mintea destul de mare și se mai chinuie:

Where’s My Water?

Cover art

Trebuie să direcționezi apa prin niște camere ca să ajungă la un crocodil care vrea să facă baie.

Îl găsiți aici: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.disney.WMWLite&hl=en

 

Le las pe toate aici, poate aveți și voi de așteptat la vreo coadă și vreți să o faceți în liniște și pace. 😉

Clientul nostru, stăpânul nostru

În orice firmă mergeți, mai puțin la alea de stat, la magazinele de țoale și de ceasuri și la alimentara de la colț care e înghețată în era comunistă și al cărei nume începe cu O, o să auziți mare și tare ”Clientul nostru e stăpânul nostru”. Nimic rău în asta. Chiar așa și e: nu ai clienți, nu ai business…foarte simplu.

Dar cum ar fi dacă ai clienți, dar nu mai ai cu cine să faci business pentru că atât ai mulțumit clientul de ți-ai epuizat oamenii și au plecat rând pe rând. 

Clientul ar trebui să fie nebun să nu vrea luna de pe cer, cât mai repede și cât mai ieftin. Și noi vrem asta când suntem clienți. De ce s-ar pogorî clientul Pita-lui-Dumnezeu peste noi și să zică: ”Măi, îmi sunteți așa de dragi de puteți face jumate din ce vreau eu, în timp dublu și la cost triplu.”? Nu lucrăm toți pentru statul român…e mai greu printre pământeni. Evident că o să tragă cât mai mult la oala lui și o să ne împingă cât îl lăsăm noi. Ar fi prost în cap dacă nu ar face asta și dacă pentru un lucru există management pe lumea asta, atunci lucru acesta e pentru ca cineva să nu lase clientul să împingă ca nebunul până ne pierdem toți oamenii și totuși sursa salariilor noastre să rămână stăpânul nostru, doar că un pic diferit.

Dacă am schimba expresia asta cu stăpânul în ceva de genul: ”clientul nostru, lordul nostru”, iar noi samuraii lui. Ceva de genul ăsta, vă prindeți voi. Adică: dacă tu ești lordul meu și eu sunt un super samurai, atunci eu îți vreau binele și onoarea mea e în joc dacă nu am grijă de tine. Când tu vii și spui să facem o chestie repejor și să mai tăiem din calitate, eu vin și spun: okk, acum merge repede, după 2 luni o să ai problemele astea și peste un an o să ai problema asta, eu nu sunt de acord să facem așa și nu merg cu tine la război așa, hai să ne gândim la alte soluții să obținem același lucru. Și el vine și zice: nu se poate altcumva, nu pot oamenii tăi să lucreze mai mult? Iar tu vii și spui: de ce am face asta? Dacă îmi epuizezi luptătorii, pe termen lung o să fie mai rău pentru tine. Hai să vedem dacă poți face tu ceva ca ei să lupte mai repede, nu mai mult. Și el vine și zice: nu sunt mulțumit. Și tu vii și zici: eu sunt samurai și nu pot să lupt decât corect și pentru tine, iar ce vrei tu să faci nu e bine pentru tine, hai să fim siguri că nu există altă cale.

Așa faină e teoria asta a mea și jur că în fiecare dimineață mă uit în oglindă și văd un samurai. După aia, ajung la serviciu și pur și simplu orice aș face, unii clienți nu vor să fie lorzi, ci doar stăpâni. Atunci îmi vine să mă fac ronin, că altă cale nu e, numa mă opresc la timp și mai scriu un mail, mai dau un telefon, poate poate îmi iese cumva.

O scurtă concluzie: Nu citim mai bine Bushido decât chestii de PMI?

 

PS: Povestea mea despre samurai sună mai bine ca realitatea, dar mai bine mă credeți pe mine decât să citiți prostii de pe google. 😉

Confesiunea unui fost fumător

Pățiți vreodată, dimineața, când veniți la birou să fie colegi afară la fumat și voi să încetiniți pasul, nu ca să vorbiți cu ei, ci ca să trageți tare în piept fumul de țigară?

Merg încet, pun capul în pământ, inspir tot fumul scos de alții și îi urăsc profund pentu că sunt prea tineri și nebuni și atât de curajoși. Apoi îmi caut mult timp butonul cu care deschid ușa ca să mai pot trage câteva fumuri din depărtate în speranța că poate o să îmi ajungă măcar în vreo zece alveole.

Nu știu cum sunt alți foști fumători, și deși cu greu m-aș putea numi fostă fumătoare, jur că nu există zi în care să nu-mi doresc să fumez. Am zile în care îmi pun căștile, închid ochii și simt cum mă las încet pe spate într-un șezlong, în picioarele goale, la umba unei glicine, cu o țigară bună în mână și trag agale fum după fum.

Stau așa câteva secunde bune după care îmi jur iarași că eu o să fiu prima la chioșcul de la colț când se anunță că au găsit un tratament pentru cancerul pulmonar.

Probabil că nu o să îl găsească în timpul vieții mele, dar mai am o șansă să mă mai senilizez un pic și dacă prind 70 de ani, cu chibritul cu care ar trebui să aprind lumânările eu o să îmi aprind o țigară.

Voi nu pățiți așa ceva, nu?

 

 

Vrei să fii prietena mea? (varianta la serviciu)

M-a întrebat un coleg super fain cum îți faci prieteni la serviciu? Am făcut ochii mari și i-am zis că habar nu am și l-am bulversat total. Adică, eu cunosc multă lume în firmă și pot povesti ușor cu mulți colegi, dar doar pentru că întâmplător lucrez aici de mulți ani, am lucrat pe multe proiecte cu oameni diferiți, am avut diverse roluri care mi-au adus expunere din tot felul de contexte, am ținut tot felul de traininguri și totul a venit din aceste conjuncturi, dar eu nu am NICIUN prieten în firmă ( nu i-am zis că nu am mai mult de cinci prieteni nici din alte surse, dar asta rămâne între noi). De fapt, am avut o dată un prieten bun la o firmă. Acum îmi e naș, altfel nu am putut securiza prietenia noastră pe veci. Dar în afară de el, nu mi-am făcut niciun prieten la serviciu.

Să zicem că m-aș trezi într-o zi cu o singurătate cruntă pe umeri și aș vrea să îmi fac prieteni noi, habar nu am cum aș face. Nu îmi dau seama cum s-ar desfășura curtarea unui prieten la serviciu, cu scopul de a deveni prieten și după serviciu.

Să zicem că într-o zi vezi o colegă care îți place și care nu e în echipă cu tine (cred că dacă sunteți în aceeași echipă e mai simplu, măcar nu trebuie să te chinui să găsești alte subiecte în afara serviciului și firma te trimite în team-building, deci ce nu unește team-building-ul, unește băutura din team-building sau jocurile idioate de echipă). Să revenim. Ce faci cu fata din altă echipă? O pândești când iese la cafea? Dai o tură pe la bidonul de apă? O cauți la prânz pe la masă, poate, poate dai de un loc liber lângă ea? O întrebi ce mănâncă și cine a gătit? Să zicem că ai reușit cumva să fiți mai apropiate, după aia ce faci? O chemi la un suc, eventual în patru? WTF?

Eu nu mă pricep deloc la chestii din astea. Idei? Îmi dați idei? Pentru colegul meu, evident!

 

Când îți dai seama că soțul nu glumea

În familia mea tradițională formată prin căsătoria consimțită dintre un bărbat și o femeie, eu, femeia, am decis că sunt lucuri pe care eu nu le fac. Cum ar fi: nu bag benzină, decât dacă e musai, nu duc mașina la schimbat cauciucurile, nu duc mașina la ITP, nu duc mașina la spălat, decât dacă crește iarbă în ea și chiar nu o duce altcineva și nu fac curat în portbagaj. Eu pun doar lichid de parbriz, dacă nu uită bărbatul să îl cumpere. Toate astea pentru că trebuie să am și eu niște standarde de doamnă, ca să știe bărbatul că deplasarea în familia noastră tradițională depinde total de el. Asta e valabil și la mașina lui și la a mea( avem două mașini: una mică de fete care e a ”mea” și una mare de familie care e a ”lui”)

Fiind plecat în nenumărate delegații, mă sună într-o zi și îmi comunică că nu am de ales și trebuie să duc mașina lui la schimbatul roților. Pufnesc, răbufnesc și pufnesc iarăși, îl întreb dacă am ceva special de făcut și zice că nu, să merg numai să o las la schimb.

Bun, mă duc de cu dimineață, mă pun la coadă și se întâmplă așa:

-Bună dimineața. Am adus mașina soțului meu la schimb de roți.
-Aveți cauciucurile la noi la hotel?
-Da
-Să îmi dați procesul verbal.
-Hmm, am așa ceva?
-Da
-Oare îl găsesc în mașină?
-Probabil.
-Okk, revin.
Fug repede și dau de el plasat frumos în torpedou. Sunt tareee.
-Am revenit. Ăsta e.
-Ok. Numărul mașinii.
-Hmm, se termină în ceva cu NK, nu îl aveți în procesul ăla verbal.
– Îl caut. Câți km are la bord?
-Hmm, ce întrebare bună. Vreo 15.000? Vreți să mă duc iarați să mă uit?
– Lăsați.
-Jante?

Atunci mi-am dat seama că discuția nu merge în direcția bună. Am zâmbit, m-am uitat la el și i-am spus suav:

-Domnule, uitați, soțul meu chiar a crezut că sunt mai puțin blondă când m-a trimis să îi aduc mașina aici.

Se uită la mine, scoate un zâmbet minuscul și zice:

– Vă sun eu când suntem gata.

Mândră ca o floare că m-am descurcat, îi povestesc soțului cum uite ce simpatică sunt eu și că funcționează să faci mișto de tine și că știu că știe că mă descurc oricând cu mașinile și că are încredere în mine.

Iau mașina seara, văd că i-ar trebui și combustibil și îl sun pe soț:

-Dragă, ce îi trebuie la mașina asta?
-Motorină.
-Bunn, mă duc să îi pun.
-Ok.

Peste 3 minute îmi sună telefonul:

-Dragă, auzi, să nu cumva să bagi motorină în locul de AdBlue. Ai băgat deja?

Acuma, eu chiar credeam că ne alintăm numai cu blondismele și că avea încredere că măcar știu să citesc. Se pare că nu…

AdBlue-Diesel-Cap