Mulțumiri de la balcon

Am băgat azi un picuț de stres cu o echipă cu un release un pic neașteptat. Ceva de genul: dimineață  la 9 știi că nu o să poți face release că nu merge totul, la 10:00 intri într-o convorbire cu clientul și îi spui să meargă învârtindu-se că nu putem face release din cauza lor și la 10:08 închizi telefonul cu convingerea că e foarte important pentru el să facem release-ul (adică m-au prostit…). Stăm să punem țara la cale, găsim soluția care împacă și capra și varza și viermele și lupul, băieții se super mobilizează și la 5 seara trimitem către client artefactele de instalat, strângem din buci și release cu succes.

Clopotele au cântat, porumbeii au zburat, soarele a apus, iar băieții au plecat acasă învăluiți în ceață, cu mantiile fluturând în vânt. Totul părea minunat. Numai că la 8 seara, ca o proastă în cap, îmi verific mailul și ultimul lucru primit e un mail de la șeful băietului care a rulat artefactele în care îi spune lui exclusiv well done!, iar noi toți fraierii stăm în CC și privim uimiți.

Adică stai așa. Well done pentru ăla care a dat cei trei clici care instalează aplicația, a cărui job e să instaleze aplicațiile și pentru care instalatul e muncă de rutină? Serios? Cumva nenea a fost la un curs din ăla șmecher de Cum să fii un șef mai bun și a învățat că zilnic are un număr de 14 laude pe care trebuie să le distribuie aleatoriu printre angajații săi? Mă gândesc să îi răspund la email să îl rog să rezerve câteva bucăți pentru echipa mea, așa vreo 11 pe zi, că măcar le dă la sigur.

Că îmi fac mie capul calendar zilnic nu-i bai, dar amu chiar m-or enervat! Și să nu îndrăzniți să ziceți că poate a greșit!

După capul meu mic, mulțumirile și lauda sinceră se fac personal, umil și fără public, că nu suntem la circ să aplaudăm ca focile de pe margine. Am mai observat că cei mai mulți colegi sunt extrem de stânjeniți când sunt lăudați în public, ba chiar își cunosc efortul și valoarea și fără momente de gen, dacă există cele private. Sunt cazuri când felicitările trebuie făcute oficial și în scris, dar atunci sunt pentru a lăuda un lucru extraordinar și de cele mai multe ori pentru a bifa performanța unei echipe și a sublinia munca lor deosebită.

Bine zic sau nu?

 

 

 

Advertisements

Un picuț de feedback, te rog!

Am să vă fac o mică confesiune: Urăsc feedbackul! Urăsc orice feedback care nu e de acord cu mine sau parțial de acord cu mine. Da, știu, suntem super agile și super maturi și super profi și super deschiși, dar să îți iei feedbackul și să ți-l bagi undeva! Serios, să ți-l bagi undeva, de nenorocit prost și nerecunoscător și plin de tâmpenii, idiot care s-a trezit să îmi caute mie nod în papură, eu care muncesc aici pe brânci toată ziua și tu habar nu ai ce fac eu și prin ce probleme trec și naiba să te ia și sper să crăpi, tu și feedbackul tău.

Ptiu, ce bine mă simt acum că am spus lucrurilor pe nume! Nu chiar urăsc feedbackul, dar asta e reacția mea normală la feedback. Când tu îmi spui că nu fac ceva bine, în 95% din cazuri în mintea mea se derulează la intensități diferite cuvinte de bine pentru tine. Și de ce ar fi altfel? Mă ataci. Îmi zici că nu fac ceva bine. Îmi lezezi încrederea în mine și te aștepți ca eu să fiu Zen și să te și pup la final? Nope, nici nu mă gândesc! Să mă apuc să îți dau și eu de la mine sau să îți explic ce prost ești? Am explicații la fiecare lucru pe care l-ai zis. HA!

Singurul lucru pe care am reușit să-l fac, în timp, e să încerc să tac parțial din gură și să dorm o noapte cu feedbackul primit. De obicei o noapte bună calmează amigdala ( nu aia din gât, ci aia din cap) și reușesc să pun armele jos, să mă gândesc că poate omul nu a vrut să îmi facă rău ci avea ceva valid de spus și să o iau un pic mai obiectiv. A doua zi putem relua discuția și scoatem ceva mai bun din ea sau măcar poți afla că și după ce am analizat ce ai zis, tot cred că am dreptate și tu chiar nu ai avut de lucru.

Luând un pas lateral și detașat de nebunia mea, mi-e teamă că știind cum funcționăm la primirea unui feedback constructiv, în momentul în care trebuie să dăm noi unul, îl învăluim în atâtea straturi de brânză, salată, cartofi, varză, maioneză și la final chiflă pufoasă, de nu se mai simte nimic din carnea de fund de coiot pe care voiam să o punem pe masă. Și plecăm bucuroși că am discutat problema și am scăpat de corvoadă, dar de fapt am făcut un mare nimic cu fundă roz.

Știți pe vreundeva vreo firmă în care principalul scop al HR-ului e să fie cel de păzitori ai unei culturi orientate spre creștere sănătoasă prin feedback sănătos? Adică să aibă săli capitonate, costume de sumo și arbitrii buni? M-aș angaja… poate învăț și eu să accept ușor că nu îs pita lumii.

 

 

 

 

Nicio zi irosită în împărăția gafelor

Cred că în curând aș putea transforma jurnalul ăsta de bord într-o colecție cu titlul orientativ 101 moduri de a o da în bară sau cu un titlu mai sexi Ce nu o să înveți de la certificarea pentru PMI și nici de aici. 

Deși am proclamat mare și tare că probabil sunt cea mai antisocială ființă care pare foarte sociabilă, mi-am dat seama că mă alintam și de fapt mă apucă vorbitul fix când ar trebui să tac dracului din gură.

Vă ziceam eu la un moment dat că project managerul ăsta e un manipulator de informație și îmi susțin în continuare părerea de aici

Ce face blonda și divina de mine? Fix ce scrie la punctul doi, adică, fără să stea să judece prea mult transmite echipei o informație care nu folosea nimănui la altceva decât să râcâie răni din trecut. În retrospectivă stau să mă întreb de ce și singurul răspuns la care mă pot gândi e că acumulasem prea multe și am avut un scurt debușeu. Inutil și cu efecte proaste. Foarte proaste.

Îi mega complicat să poți analiza la rece ce discuții și ce informații e bine să ții pentru tine și să nu lași să treacă spre echipă pentru că nu îi ajută cu nimic și crează numai  perturbații. Ar fi trebuit să mă uit la probabilitatea ca în viitor să fie impactați de discuția respectivă și de efectul pe care l-ar avea aflarea faptului că eu știam. Și nici atunci nu aveam nicio siguranță, dar ce ar fi job-ul ăsta dacă nu echilibristică continuă?

Mno, ar trebui project managerul să țină pentru el unele discuții? Da! Ar trebui să funcționeze ca un filtru de zgomot, să curețe mesajul și să lasă să treacă numai ce e util. Cum? Mai învăț și vă spun când cresc mare!

 

Fițe, mii de fițe

Încă o săptămână, încă o delegație, încă o dilemă.

Ce faci când îți place maxim echipa ta, dar nu îți place deloc clientul?

Ce faci când știi ce ai de făcut să crești proiectul, dar îți e groază de interacțiunea cu clientul?

Ce faci când știi că echipei îi place proiectul și îți dai seama că tu nu îi acorzi timp suficient pentru că nu îți place clientul?

Ce faci când știi că poți să faci o treabă bună dar ție nu îți place clientul?

La Project manajer nivel ninja în spandex roz nu apare în descrierea postului că trebuie să îți faci treaba bine indiferent de culoarea ochilor clientului și chiar cu zâmbetul pe buze?

Dacă aveți alt răspuns la întrebările de mai sus în afară de Femeie, treci la treabă și lasă fițele, îmi dați și mie de știre? Scrie în vreo carte din aia deșteaptă de PMI ce să fac?

O căruța cu colaci trecea prin satul meu

Am luat un proiect care era în budă rău de tot. Până l-am pus pe picioare ne-a luat un timp, dar în momentul în care a început să meargă bine m-am trezit brusc cu timp liber. Până atunci cele câteva ore libere pe săptămână, le ocupam cu un training sau o poveste prin curte, când cineva avea nevoie de un umăr de plâns și apoi de un șut în cur care să îl trimită înapoi la luptă. Să spunem acestui proiect A, iar timpului de care aveam nevoie să fac munca normală pe el să îi zicem costA.

A apărut proiectul B. La început mai greu până ne-am dezmeticit, dar șontâc șontâc și-a dat drumul. Am ajuns cu el într-un punct stabil și după buna tradiție, costul lui de rulare o să se numească costB.

Mai aveam vreo opt ore libere pe săptămână când a apărut C. C nu era un proiect. C era un mega challenge, un fel de tata lor, deci automat și oportunitățile de a învăța erau tata lor. Am făcut eu calcul ăsta: 30h – costA – costB – costC = -2 și am zis că nu e rău, pun eu C pe picioare și mă descurc.

Numai că C costă mai mult și pare imposibil de adus în zona de rulare. Așa că mi-am zis că fur de la A care e cel mai stabil. În concordanță, am furat de la A și am omis o chestie mică care a destabilizat A. Ca să stabilizez A, am furat de la B și când aproape jonglam cu ele a apărut o delegație pe B care mi-a dat peste cap toată echilibristica.

Aceasta fiind povestea, iată concluzia:

  • Costul unui proiect stabil nu se reduce exclusiv la costul de rulare, ci are nevoie continuă de un cost de mentenanță în care să monitorizezi că rularea e tot în parametri.
  • Costul unui proiect stabil în izolare nu e niciodată egal cu costul lui în combinație cu alte proiecte.
  • Nu te încărca niciodată mai mult de 80%, ca să lași loc neprevăzutului și multelor activități interne care ți-ar putea plăcea și ajuta.
  • Dacă e nevoie să fii prezent zilnic la activitățile tuturor echipelor, poți să îți reduci automat ziua de lucru la jumătate.
  • Când trece căruța cu colaci prin sat, gândește-te dacă nu e mai bine să faci mai puține lucruri foarte bine decât mai multe și mai prost. Dacă le faci bine pe alea puține, atunci vin colacii singuri la tine 😉
  • Când te apuci de compensat timpul lipsă cu furat timp de la un proiect fi bine să nu improvizezi ci chiar să analizezi atent ce nu o să afecteze stabilitatea sistemului.

Disclaimer: Nu am luat în calcul deloc overtime-ul după cum ați văzut, pentru că acum eu nu mi-l permit. Cred că overtime-ul e nesănătos, dar îi înțeleg nevoia sau chiar alegerea dacă e pentru termen scurt-mediu. Câteodată vrei atât de mult sa reușești, încât îți asumi efortul extra, dar trebuie să o faci conștient de impactul lui asupra vieții și minții tale.

 

 

Brainstorming ca la carte

După o săptămână de brainstorming intens cu un client pe subiectul  ”ce magie mai vrei să facem cu produsul tău?” am luat cu mine acasă o lecție foarte importantă despre echipe. Un grup de oameni pare a fi o echipă atunci când orice membru al ei se simte confortabil să dea drumul ideilor în mod liber, fără teama de a fi sancționat de grup, iar singurul focus al grupului e de a clădi idee peste idee până când, combinând tot ce s-a spus, ajung la rezolvarea perfectă. Nimeni în afară de producătorul ideii nu are voie să spună ”ai ce porcărie!” și o idee foarte bună e apreciată cu un admirativ ”ce idee bună ai avut”.

Luând acestă descoperire acasă, am aplicat-o dimineață pe problema: ”cum să facem să îmi pice mai repede dintele de sus?”. Am format o echipă cu posesorul dintelui și am învârtit următoarele idei:

  • să alerge cu gura deschisă la fotbal
  • să roadă un os de dinozaur autentic furat de la muzeu de dinozauri
  • să mănânce un măr tare, inclusiv cu coceanul și după aia să tragă cu sâmburi pe fund ca o mitralieră
  • să se dea cu capul de pereți
  • să se lovească cu o piatră în dinte
  • să facă karate cu un zombie
  • să stea portar și să încerce să prindă mingea cu dinții
  • să decojeacă cu dinții o nucă de cocos

Clădind idee peste idee, am ajuns la soluția perfectă: poate îl scoatem noi cu ața, de Crăciun, și i-l facem cadou lui Moș Crăciun.

Mă doare în cot dacă îți zici agile sau nu

Am ținut training-uri de metodologii Agile. Am fost ceva obscur ce se cheamă Agile coach. Am vorbit la conferințe pe teme Agile. Am propovăduit mult timp metodele și principiile Agile. Trebuie să vă zic un secret. Mă doare în cot dacă ești agile sau nu. Mă doare în cot și dacă zici că ești anti-agile sau nu. Mă doare în cot de orice discuție pe teme de gen, zilele astea. Sincer, poți să fii și cu trei coaie și tatuat pe fund, atâta timp cât îți pasă de niște chestii pe care eu le cred mai presus de orice trenduri și metodologii.

Eu aș lucra cu tine oricând și o să îi spunem oricum, dacă:

  • Vrei în fiecare zi să faci o treabă cât mai bună și să fii mândru de ce lași după tine.
  • Înțelegi că lucrăm în echipă, iar în echipă fiecare e bun la ceva și toți suntem vedete pe felia noastră.
  • Înțelegi că totul se face prin muncă, de obicei muncă grea și nimic nu pică din cer.
  • Vrei să înțelegi multiplele perspective ale diferitelor roluri implicate într-un proiect.
  • Ești deschis măcar sa auzi propuneri de schimbare.
  • Cauți simplitate, claritate și eficiență în ce lucrezi zi de zi.
  • Înțelegi că niciun PPT nu se compară cu o bucată de cod funcțională.
  • Ești vertical, deschis și corect.
  • Știi că un cod scris superb e poezie curată.
  • Arăți bine in spandex.

Ce zici? Dacă am bifa lista asta, ar trebui să ne mai zicem altcumva decât profesioniști? Mai bine ne focusăm pe asta și cum o să lucrăm o să găsim într-un mod natural și organic.

(Acuma, dacă stau drept și nici nu mă uit strâmb nici eu nu mă calific la așa pretenții. Dar să nu ziceți la nimeni! )

Despre riscuri calculate

Acum câțiva ani eram eu foarte revoltată cum un coleg a fost la nu_știu_câte traininguri și are și alte nu_știu_câte certificări, în timp ce eu am lucrat nebunește pe proiecte, nu am avut timp  nici să scot capul din găoace și mi-am luat o groază de șuturi. Mă gândeam că poate nu mi-aș fi luat atâtea bobârnace dacă aș fi mers la un training înainte, dar nici că puteam fi mai naivă.

După ce am mai crescut un pic, am aflat că proiectele și bobârnacele alea au fost de fapt, un mod foarte util de educație, care mi-a fost aplicată folosit metoda riscului calculat.

Adică: vezi în echipă un om cu potențial într-o anumită zonă și ți de pare că poate crește binișor. Ai două variante: îl pregătești bine, după aia îl iei de mână și îl duci încet în apă ca apoi să îl lansezi, sau îl pregătești un pic, te asiguri că apa nu e foarte adâncă, îl lansezi la apă și stai prin zonă cu colacul. Varianta a doua a fost aplicată pe mine și deși nu am înțeles de ce, tind să cred, abia acum, că nu a fost rea deloc. Ideea pe care se merge e că cel mai bine înveți din greșelile tale, așa că dacă impactul greșelii tale pe context nu este foarte mare atunci, cineva își poate lua riscul de a te ajuta să înveți la modul accelerat și poate un pic mai dur. Același cineva trebuie să aibă atitudinea fair play de a te ajuta să înveți și de a elimina stresul efectului ‘dramatic’ al unei greșeli, ceea ce americanii numesc “fail safe”. Metoda asta nu merge la toată lumea, așa e, dar in același timp sunt lucruri pe care nu le poți învăța decât pe pielea ta. Adevărul e că poți ieși destul de șifonat psihic dintr-o chestie de genul ăsta, dar marele beneficiu este că înveți cum să îți gestionezi mai bine greșelile și să iei lucrurile mai ușor. Numai bunătăți în metoda asta.

Concluzie: Dacă ți se pare că ești aruncat în ape reci și tu nu știi să înoți, nu ar fi rău să te uiți în jur dacă nu cumva, cineva tocmai ți-a acordat încredere și susținere, orice ar fi. 😉 Sau nu există acel cineva și ai picat fraierul satului, dar tot o să ai beneficiile de care ziceam mai sus. Așa că: capu sus și rupe fâșu!

 

 

 

Mici țăcăneli de serviciu

Știți că fiecare avem mici țăcăneli care ne fac să ne simțim bine la un loc de muncă sau să îl părăsim cu multă mâhnire? Cel puțin, eu așa pățesc și mă gândesc că dacă eu pățesc așa atunci poate mai sunt și alții ca mine. Aș vrea să fiu specială, dar nu prea reușesc.

La noi în firmă, lumea e foarte atentă la momentele speciale din viața fiecăruia și cineva se gândește tot timpul că va fi ziua ta sau că ai terminat facultatea sau că te-ai căsătorit sau că ai divorțat…etc. La aceste momente frumoase lumea se strânge și tăinuiește un cadou, care de cele mai multe ori reușește să te surprindă. Eu am primit anul ăsta cabluri de încărcare pentru baterie, căci tocmai rămăsesem cu ochii în soare și cu mașina moartă la Polus. Mie mi se pare foarte drăguț gestul și tot timpul rămân un pic fără cuvinte când vine lumea să surprindă. Sunt ca niște mici spiriduși de Crăciun fără colanți și clopoței.

Acum ceva ani, mai precis în martie 2015, pe când plecam în al doilea meu concediu de zămislit băieți frumoși și vajnici, s-a făcut dimineața ultimei mele zile de muncă și începeam să fiu un pic agitată. S-a făcut prânzul și deveneam mai agitată. Apoi s-a făcut ora de plecare și am plecat tare mâhnită. Niciun cadou. Nicio supriză. Niciun coleg din departamentul meu sau din echipa mea care să își amintească că eu plec și ce fain ar fi să fiu surprinsă…cu niște gânduri bune, măcar.

Pe drum spre casă, în prima parte, m-am convins că așteptarea mea era aberantă și nu ar fi trebuit să o am și că au fost ocupați și că e primăvara și lumea e îndrăgostită, în a doua parte mi-am amintit de toate colegele care au fost sărbătorite la plecare și că eu de ce să nu fiu sărbătorită, iar când am închis motorul în fața casei mi-am zis că ăsta e adevăratul feedback pentru munca mea de manager. Și m-am bosumflat. Tare. Și rău. Și rău. Și tare. Și furtunos de nervos. Și fulgerător de supărător. Și incredibil de negru.

Ca noroc că am avut un an să îmi treacă și să îmi repet destul de des în oglindă că sunt absurdă.

Am revenit la același loc de muncă și cam după două luni, am fost adăugată într-un chat vesel de cumpărat cadou pentru un coleg proaspăt tătic. Am ieșit din chat ca fulgerul și am decis că o să mai fiu un pic absurdă.

În debaraua minții mele, eu am asociat aceste cadouri ca semne de apreciere din partea colegilor, iar lipsa lor ca un semn de ne-apreciere și oricât de rațională am vrut să fiu, tot am avut un hâc cu subiectul în cauză. Am observat într-o altă situație aceeași țăcăneală ieșind din dulap, atunci când am perceput lipsa unei conversații ca un semn de ne-apreciere. Se pare că țăcăneala mea e că dacă eu simt că mă dau peste cap, atunci am nevoie să aud/văd din când în când că cineva apreciază acest efort. Nu am nevoie decât de apeciere verbală( sau aparent de cadouri) ca să se liniștească țăcăneala mea.

Aș zice, concluzionând, că un lider bun e cel care se prinde de țăcăneala fiecăruia, înainte ca ea să facă daune majore și hrănește monstrul la momentele oportune așa încât să îl facă să se târască la loc în dulap și să toarcă cuminte.

Tu? Care e țăcăneala ta?

 

Ghimpi și trandafirași

Nu sunt un project manager foarte bun. Nu sunt foarte organizată și nici prea structurată. Uit multe chestii și unele riscuri le văd mai mici decât sunt ele de fapt. Mă plictisesc repede și nu mai am răbdare după ce lucrurile încep să se miște într-un context. Totuși proiectele mele merg binișor. Am învățat să îmi ascund lipsa de organizare în a-mi planifica să mă organizez. Îmi ascund lipsa de structurare prin a mă forța să scriu sumarizări și a planifica clar pașii următori. Îmi ascund lipsa de răbdare și nevoia de nou, luând mai multe proiecte în același timp și delegând, ce poate fi delegat în fiecare,  către persoane mai potrivite. Încerc să îmi găsesc în fiecare proiect un partener care să îmi compenseze problemele.

Mama înnebunește de fiecare dată când vine la noi și îmi vede maldărele de haine adunate pe scaun în dormitor sau cărțile împrăștiate prin toată casa. S-a chinuit mulți ani cu dezordinea mea și orice deschidere a dulapului îi dădea mici palpitații. Biata de ea a cedat când am plecat la facultate, ferm convinsă că sunt un caz pierdut.

Undeva, prin primii ani de serviciu, cineva a văzut, pe lângă marea mea dezorganizare, o sclipire de potențial lider care bătea amețeala mea generală. Încetul cu încetul, am mai lucrat numai în zona de management și deși sunt tot la fel de zăpăcită, micile mele calități în zona de leadership au fost mai importante decât micile mele scăpări.

Ce mă enervează pe mine e că m-am prins prea târziu ce să fac cu lucrurile la care nu sunt bună și am încercat prea mult timp să mă concentrez numai pe ele și să le corectez. Nu există corectare, există doar adaptare pentru a minimiza efectul lor. Focusul ar trebui cumva să fie pe calități și pe cum le pot fructifica și nu obsesiv pe defecte. Aud colegi în sesiuni de feedback cum îmi zic să trec repede peste partea pozitivă și să le zic ce au de îmbunătățit. Abia atunci încep să își noteze idei. Mult timp am fost total de acord că e atitudinea corectă. Dar, la naiba, până nu am stat să povestesc cu o prietenă pe îndelete despre viitorul meu în munca asta și tot ce nu fac bine, nu mi-am dat seama că îmi pun focusul în zona greșită și tot scormonesc unde știu deja ce nu e bine. Ea tot îmi spunea de lucrurile pozitive pe care le-a auzit de la colegi și eu tot spuneam de ce nu fac eu bine și numa nu ne înțelegeam. După vreo două zile am ajuns la momentul AHAAA și m-am prins că nu e deloc bine ce făceam. Sunt aspecte pe care le putem îmbunătăți ușor la noi sau la munca noastră și altele care sunt fundamental ale noastre și nu le putem schimba.

Probabil atitudinea cea mai corectă față de noi e să vedem ce putem face să trăim cu ghimpii noștrii și să le reducem efectele, nu să ne chinuim să îi scoatem. O metodă de a le reduce efectele e să descoperim cu ce trandafirași putem să compensăm ghimpele și să ne folosim de tot ce avem mai bun că să facem buchetul ( asta a fost o metaforă relativ jalnică).