Cum să îți demotivezi un angajat bunicel

Trebuie să încep cu afirmația că eu cred că sunt un angajat bunicel. Nu cel mai bun, nu cel mai rău, dar destul de bun încât să mi se dea încrederea de a lucra pe niște proiecte un pic complicate. Mai există varianta în care nu au alternative, dar nu ne uităm la așa prostii.

Cred că unul din motivele pentru care am ajuns aici este acela că dacă văd o problemă undeva și știu că se poate mai bine, atunci îmi iau săpăliga și mă duc la lucru, cu fața naivă a celui ce crede că suntem datori măcar să încercăm. Dacă o dau în bară..asta e… îmi înghit gălușca, îmi învăț lecția și încerc mai departe.

În ideea asta, orice complicare inutilă a unui lucru mi se pare o pierdere incredibilă de timp în care am putea face lucruri mai bune. Nu pot sta pe curul meu și să tac. Săptămâna trecută, într-o întâlnire cu niște capete ( a se citi ”directori/manageri/heads of…”) i-am rugat ca atunci când iau decizii care mă impactează direct într-un proiect pentru că îmi schimbă oamenii cu care colaborez direct, mai bine să stăm înainte la masă, să povestim cu toții și să nu tot împingem telefoane de la unul la altul, doi câte doi, în funcție de cum aflăm și care ne sunt legăturile directe în context, căci mi se pare o mare risipă de timp și energie.

În loc să îmi zică bine, bine, da, da și să mă ignore pe viitor, cum mă așteptam eu să se întâmple, capul mi-a făcut share la un PPT cu ierarhia din corporație și mi-a arătat unde sunt eu, unde e el și câte căsuțe sunt între noi. Eu eram ultima căsuță de sus în jos.

Știți ce face asta unui angajat bunicel pe care îl doare undeva ce funcție are, ce ierarhii sunt pe hârtie și de a câta căsuță e el de sus în jos? Îl face să se trezească luni și să vrea să stea cuminte în căsuța lui. Ăsta e ultimul lucru pe care eu l-aș vrea de la un angajat bunicel. Poate de aia nu am ajuns niciun cap până acum…

 
PS: Hai măi că nu am vorbit serios. După un week-end lung, de luni vin cu foarfeca la serviciu și mă apuc de tăiat găuri în cutii.

article-0-194DAFE5000005DC-828_306x423

Secretul managementului oamenilor tehnici

Doamnelor și domnilor, stimabili oameni tehnici și project manageri cu vieți grele, bântuite de inutilitate și lupte tăcute cu dușmani imaginari, tocmai am descoperit secretul managementului oamenilor tehnici. Evident că nu eu l-am descoperit, ci mi-a fost relevat de unul dintre puținii masculi alfa Bărbănțani în viață și unul dintre ultimii doi purtători de nume pe linia mea de generație. S-ar putea să am vreo urmă de rubedenie cu el, dar ne mai negăm reciproc un pic. ( Vă zic asta numai ca să îmi pot aroga și eu un pic din merite.)

Și acum citatul:

rux: tocmai ai descoperit secretul managementului oamenilor tehnici: nu vrem actual power, doar sa stim ca daca am vrea am putea (lua decizii)

Context simplu: Ei, echipă mega-senioară. Eu, project manager mega-înțelept. Ei vor să facă un release cu ”câteva chestii” cu 3 ore înainte de un demo destul de important. Eu le zic numai: ”Luați voi o decizie, căci știți cel mai bine ce ați făcut. Dacă se strică ceva aveți 2 ore să reparați. Am încredere în voi.”. Eu dispar învăluită în ceață. Ei nu fac release.

MUHAHAAAAA.

84f3c0e541c3dacb253daca65ae7cda0.png

 

Clientul nostru, stăpânul nostru

În orice firmă mergeți, mai puțin la alea de stat, la magazinele de țoale și de ceasuri și la alimentara de la colț care e înghețată în era comunistă și al cărei nume începe cu O, o să auziți mare și tare ”Clientul nostru e stăpânul nostru”. Nimic rău în asta. Chiar așa și e: nu ai clienți, nu ai business…foarte simplu.

Dar cum ar fi dacă ai clienți, dar nu mai ai cu cine să faci business pentru că atât ai mulțumit clientul de ți-ai epuizat oamenii și au plecat rând pe rând. 

Clientul ar trebui să fie nebun să nu vrea luna de pe cer, cât mai repede și cât mai ieftin. Și noi vrem asta când suntem clienți. De ce s-ar pogorî clientul Pita-lui-Dumnezeu peste noi și să zică: ”Măi, îmi sunteți așa de dragi de puteți face jumate din ce vreau eu, în timp dublu și la cost triplu.”? Nu lucrăm toți pentru statul român…e mai greu printre pământeni. Evident că o să tragă cât mai mult la oala lui și o să ne împingă cât îl lăsăm noi. Ar fi prost în cap dacă nu ar face asta și dacă pentru un lucru există management pe lumea asta, atunci lucru acesta e pentru ca cineva să nu lase clientul să împingă ca nebunul până ne pierdem toți oamenii și totuși sursa salariilor noastre să rămână stăpânul nostru, doar că un pic diferit.

Dacă am schimba expresia asta cu stăpânul în ceva de genul: ”clientul nostru, lordul nostru”, iar noi samuraii lui. Ceva de genul ăsta, vă prindeți voi. Adică: dacă tu ești lordul meu și eu sunt un super samurai, atunci eu îți vreau binele și onoarea mea e în joc dacă nu am grijă de tine. Când tu vii și spui să facem o chestie repejor și să mai tăiem din calitate, eu vin și spun: okk, acum merge repede, după 2 luni o să ai problemele astea și peste un an o să ai problema asta, eu nu sunt de acord să facem așa și nu merg cu tine la război așa, hai să ne gândim la alte soluții să obținem același lucru. Și el vine și zice: nu se poate altcumva, nu pot oamenii tăi să lucreze mai mult? Iar tu vii și spui: de ce am face asta? Dacă îmi epuizezi luptătorii, pe termen lung o să fie mai rău pentru tine. Hai să vedem dacă poți face tu ceva ca ei să lupte mai repede, nu mai mult. Și el vine și zice: nu sunt mulțumit. Și tu vii și zici: eu sunt samurai și nu pot să lupt decât corect și pentru tine, iar ce vrei tu să faci nu e bine pentru tine, hai să fim siguri că nu există altă cale.

Așa faină e teoria asta a mea și jur că în fiecare dimineață mă uit în oglindă și văd un samurai. După aia, ajung la serviciu și pur și simplu orice aș face, unii clienți nu vor să fie lorzi, ci doar stăpâni. Atunci îmi vine să mă fac ronin, că altă cale nu e, numa mă opresc la timp și mai scriu un mail, mai dau un telefon, poate poate îmi iese cumva.

O scurtă concluzie: Nu citim mai bine Bushido decât chestii de PMI?

 

PS: Povestea mea despre samurai sună mai bine ca realitatea, dar mai bine mă credeți pe mine decât să citiți prostii de pe google. 😉

Marja de siguranță explicată unei tipe faine

O să vă spun o mică poveste despre o tipă, pe care o știu din auzite numai, care deși știe destul de multe despre project management, a mușcat-o binișor, ignorând simpla noțiune de marjă de siguranță.

Dacă nu vă zice nimic ce e marja de siguanță, ea e definită așa: ”Intervalul de timp cuprins intre data la care materialele sunt prevazute sa soseasca si data la care este efectiv nevoie de ele”.

Bun, acum povestea cu tipa:

Era odată o tipă, foarte faină de altfel, care își planifica săptămânal ce are de lucru în funcție de lunga ei lista de TO DO. Fiecare zi era planificată frumos în funcție de termenele limită și de dependințe, astfel încât să nu ajungă aproape niciodată să nu livreze sau să dea în stres maxim din cauza a prea mult de lucru. Nu era cea mai perfectă planificare și nu avea o marjă de eroare prea mare, dar în general îi ieșea treaba.

Într-o zi de mai, tipa noastră faină a avut un spor incredibil și și-a terminat TOT ce avea de lucru pe ziua respectivă în jumătate din timpul estimat. Așa că brusc s-a trezit cu trei ore libere. Se întâmpla că fix atunci era ziua lui Sir David Attenborough, a cărei fan era de mulți ani, așa că și-a zis că o să folosească o ora din cele trei ca să se relaxeze un pic. La un moment dat i-a sunat telefonul și la celălat capăt al firului era bona copilului ei întrebând-o la cât ajunge să ia copilul. Brusc tipa noastră și-a dat seama că s-a relaxat cam trei ore jumătate fără să își dea seama. Și-a zis că asta e și că Youtube-ul este clar locul unde orele merg să moară.

Toate bune și frumoase până a doua zi când s-a apucat de lucru. Și prima chestie de rezolvat, în loc să îi ia jumătate de oră i-a luat o oră. A doua chestie s-a transformat în multe telefoane de aliniat planetele până să obțină rezultatul dorit și din o oră s-a transformat în două. Apoi a sunat-o un prieten că e prin zonă și ar vrea să meargă la masă împreună, și deși ea nu avea timp de așa ceva, a zis da.

Acum părăsim tipa faină, care e tot faină, doar un pic nervoasă pe ea și revenim la marja de siguranță.

Marja de siguranță, aplicată pe managementul timpului personal și pe managementul taskurilor unei echipe ar zice ceva de genul ăsta: Ești super tare că ai terminat mai repede decât ai estimat, dar vezi tu, poate că următorul task o să îl termini mai târziu, așa că e foarte ok să iei o pauză mai lungă și să respiri, să dai un ping-pong, să mănânci o înghețată și să dai o tură de Youtube, dar după aia apucă-te de ce îți planificai să faci mâine căci lucrăm într-o meserie creativă și într-un mediu incert, bazăndu-ne pe cât am presupus că ar dura un task. Zâna norocoasă nu ne stă în fiecare zi pe umăr, așa că e păcat să ne distrăm bine azi și mâine să ne mâncăm unghiile.

Dacă vreți să citiți un pic mai mult și mai generic legat de subiect, încercați cu încredere: James Clear – Margin of safety

 

 

 

 

Meeting-ul bătu-l-ar vina!

După cum v-am povestit icișa: Un IT-ist și un trainer stresat într-o barcă găurită, am reușit să duc la capăt una bucată tranining, după ce am reușit să îmi lovesc și mașina în graba acelei zile.

M-am descurcat cât de cât binișor pentru ce am vrut eu să transmit și ce mi-am luat eu acasă din sesiunea asta a fost validarea faptului că meeting-urile ne omoară. Nu ne omoară pentru ce facem în ele, ci ne omoară pentru cum ne fragmentează ziua și cum ne deconcentrează din munca noastră, de altfel foarte creativă, care necesită ”flow” liber și continu  de măcar câteva ore( vă ziceam despre el și în linkul de mai sus).

Nu o să fiu avocatul morții meeting-urilor, doar sunt project manager, deci prin definiție munca mea înseamnă 70% din timp petrecut în discuții sau meeting-uri, ci o să vă ajut un pic să vă organizați pe lângă ele.

Eu mă descurc dacă mă țin după principiile astea:

-dacă eu organizez un meeting atunci cu siguranță îl pun cum îmi e mie mai bine în calendar. Știind asta, tu ai două soluții: fie organizezi tu meetingul, fie aproape NICIODATĂ nu accepți un meeting fără să îți verifici calendarul și să îl poți grupa după recomandările care urmează:

-lipește cât mai multe întâlniri una după alta, fără pauze de 15 sau 30 de minute între ele. Știu că e mai greu, dar asta te forțează să fii punctual, să insiști să vă țineți de timp și nu îți dă timpi morți inutili. Într-o pauză de 15-30 de minute nu apuci să faci nimic de impact, eventual citești mailuri sau bei o cafea, dar de concentrat la ceva creativ nu prea.

-pune-ți întâlniri lipite de revenirea din masa de prânz. Dupa masa de prănz intri mult mai greu în ritm, așa că ăsta e un timp foarte bun pentru un meeting.

-din aceeași secțiune ca mai sus am observat că lumea înainte de masa de prânz e mai grăbită. Sunt încă în cumpănă dacă un meeting între 11 și 12 e bun sau nu, depinde mult de ce vrei să obții din el. Dacă vrei să se ia decizii pe date existente atunci ar putea fi o soluție bună, dacă vrei analiză și gândire profundă, poate nu e așa bine.

-observă-ți propriul bioritm. Eu lucrez foarte bine dimineața între 8 și 10 și după-masa între 2 și 4. Nu accept, și în general nu îmi pun meetinguri, între orele astea pentru că sunt momentele în care sunt cea mai productivă.

-dacă vreau să nu se atingă nimeni de timpul meu de lucru atunci îmi blochez singură calendarul de cu dimineața. Cei care pun meetingul, în general se uită după timpii liberi din calendar. Nu am timp liber, nu se pune niciun meeting. 🙂

-nu mă duc la un meeting unde nu am ceva de spus sau unde informația discutată nu mă ajută cu nimic. Asta e mai greu de făcut câteodată, dar decât să pierd timpul meu și pe al altora mai bine zic nu și explic de ce.

-evit să am mai mult de 3 întâlniri pe zi și încerc să am măcar 2 reprize de 2 ore de muncă neîntreruptă în care îmi închid, da închid, mailul si skype-ul de la butonul ăla cu X din dreapta sus.

Sper să vă ajute mica mea experiență acumulată in ultimii ani de luptă cu timpul și vă mai spun doar un secret: de meeting-uri nu putem scăpa, numai de project manageri!

Un IT-ist și un trainer stresat într-o barcă găurită

Ora 5. M-am trezit special la ora asta cu o durere bună de stomac ca să lucrez. Prin februarie scriam niște gânduri despre Un IT-ist într-o barcă găurită și după povești pe la cafea care îmi confirmau observațiile și soluția, am decis să iau problema în mânuțele mele două.

Așa că am făcut un mic, mic, mic business case, l-am pus pe masa oamenilor cu putere de decizie și buget și am obținut undă verde să fac acest training. M-am dus la capetele luminate ale departamentelor și am cerut o listă de oameni cărora li s-ar potrivi. Când am ajuns la biroul meu cu o listă de 20 de oameni tot unul și unul, m-a lovit realitatea și mi-am zis ”Gagica, ai pus-o!”.

Mi-am făcut curaj, am vorbit cu fiecare în parte și am planificat trainingul peste o lună, ca să am timp să mă pregătesc. Ghiciți ce am făcut în ultima lună? De toate, numai prezentarea nu! Săptămâna trecută, pe drum spre o conferința minunată m-am apucat de lucru și am descoperit că aeroportul din Brno e cel mai chill loc posibil unde să faci o prezentare. Am produs învelișul, conținut bunicel, 60-70% din prezentare terminată. Asta se întâmpla acum o săptămână.

Peste 12.984 de minute de la momentul Brno, prezentarea mea e fix în același punct și iată motivul durerii mele de stomac și al rezirii la 5.

Ar fi fost mega fain să vă scriu acum relaxată pentru că am finalizat, dar nu am cum. Mi-am lăsat laptopul la serviciu, nu mi-am trimis prezentarea pe email, nu am salvat-o nici pe un stick…. Practic, m-am apucat să scriu asta, căci prezentarea îmi stă fain frumos la serviciu pe laptop.

O să ziceți că am fost mama lenei, dar jur pe roșu că nu e așa. Pur și simplu am suferit de două probleme, care în mod distractiv se regăsesc și în prezentarea mea.

Prima problemă e că nu am avut nici măcar o oră de ”flow” săptămâna asta. ”Flow”, nu știu cum să îl traduc, e o stare de concentrare maximă, necesară oricărei activități creative, în care ideile curg ușor, lin, firesc și poți produce conținut de calitate în timp optim. E asemănător cu ce simt înotătorii când se concentrează doar la mișcarea și respirația perfectă în timp ce alunecă ușor prin apă. Fără el lucrezi ca naiba de greu și nu îl poți obține când toată ziua îți e fragmentată de telefoane, întâlniri și mailuri la care trebuie să reacționezi urgent.

A doua mea problemă e că sunt așa de stresată că nu o să fac un training util, că efectiv am amânat zi de zi să îmi creez contextul pentru ”flow”. Am observat că dacă am de făcut ceva ce vreau musai să iasă bine, în loc să îmi dedic mult timp ca să pregătesc munca, mai bine las pe ultimul moment și dedic cât mai puțin timp sub stres cât mai mare. Chestia asta funcționează cumva…habar nu am cum, dar pe mine mă mobilizează sau cel puțin nu îmi mai lasă timp să mă tot gândesc dacă e bună prezentarea sau nu.

Însă, nu m-am așteptat deloc ca mobilizarea mea finală să nu aibă obiectul muncii.

Cred că de data asta am cam îmbulinat-o…

 

 

Mi-aș face de lucru, dacă tot nu am destul

De vreo două zile sunt la o conferință pe tărâmuri străine și stau și ascult și mă tot minunez. E o conferință organizată de niște cehi și are participare preponderent din zona Cehia, Slovacia, Polonia, un pic de Germania și un pic de Ungaria și se pare că și un mic pic de România.

Cănd am ales conferința, m-am uitat și la audiență pe lângă subiecte, în ideea că, deși nu ne place de multe ori, suntem într-o zonă în care se face preponderent nearshoring, offshoring și outsourcing. Sunt puține companii de produs pe piața noastră și puține start-up-uri, iar piața de IT lucrează, în mare parte, la produsele clienților, cu ideile clienților și cu companiile clienților. Asta ne duce la constrângeri pe multe planuri și ne face ca toate floricelele pe care le auzim pe la conferințe să ne pară pe pășuni verzi de companii de produs și cu care noi efectiv nu avem ce face când ne întoarcem acasă. Miros bine florile? Daaa. Le putem planta pe gazon la noi? Puțintel.

Cu ideea asta în minte, am ales conferința la care sunt, sperând că o să atingă subiecte din lumea noastră, dar numai floricele au răsărit în calea mea.

Întâmplător am ajuns la masă cu tatăl conferinței și îl întreb pe ocolite cum aleg speakerii și tot pe ocolite îmi zice că e magia lui. Okkk, atunci îl întreb direct de ce nu povestesc și despre nearshoring, offshoring, outsourcing și primesc un răspuns care m-a dat pe spate total.

Zice nenea așa: ”That is not a good business. You should get out of it and build your own business. If you care just about your salary you stay in companies like this. That is wrong. You should do your own business.”

Mno, mă enervez și îi zic că ”dude, sunt oameni pasionați care vor numai să scrie cod fain și nu vor să își facă firma lor ci numai să facă chestii faine. ei lucrează pentru companii, companii care fac nearshoring, și au ceva leaderi pe acolo care vor să le facă viața mai bună și vin la conferințe și ar avea nevoie de inspirație…”

Dude îmi zice atunci: ”Then I cannot help you. This conference is for the real agilistas, the entrepreneurs.”. Mno, la începutul conferinței am aflat că omul cu costum și cratavă e diavolul în persoană, acum am aflat că nu sunt nici măcar agilistă. deși așa scrie pe badge-ul meu. L-am lăsat în plata domnului și m-am întors la friptura ațoasă pe care am decis să o savurez ca un adevărat agilist.

Am o întrebare și o idee.

Întrebare: Se poate să fiu groaznică în a alege conferințe sau să am așteptări aiurea. Îmi puteți recomanda o conferință care să abordeze probleme ca cele de mai sus?

Idee: De ce nu ne facem noi la Cluj-City o conferință care să fie despre oameni reali cu probleme reale și cu soluții reale și să ne aducem noi speakeri care s-au lovit de problemele noastre?

Așa…pe persoană fizică…fără nicio companie în spate. Cine sare acum cu mine?

Cu Project Managerul la psiholog

Mă chinui cu un client de săptămâni întregi și nu reușesc nici picurată cu ceară să ajung pe aceeași lungime de undă cu el.

Azi îi bine, mâine nu mai îi bine. Azi îi explici ceva și pare că înțelege, mâine afli că de fapt nu a priceput nimic. Azi îți zice că e ok aplicația, mâine povestește cu cineva și își schimbă părerea. Azi îmi răspunde la mailuri, mâine îl sună direct pe omul de vânzări și îi răspunde lui verbal la mailul meu. Azi zice să facem mâine un meeting, mâine îl sună tot pe colegul să îi zică că nu știe de ce avem nevoie de meetingul ăla.

Îmi vine să îl iau de gât și să îl dau de toți pereții, numai să nu vadă echipa nimic. Cred că oricum s-au prins că merge ca naiba treaba cu omul ăsta, dar dacă mă apuc și eu să mă plâng atunci de unde motivație să ducem proiecțelul ăsta la sfârșit?

Și cum stăteam eu așa și mă enervam în tăcere, un coleg de echipă îmi zice:

  • Rux, am stat față în față cu omul ăsta. I-am explicat cum funcționează aplicația pentru a zecea oară și am avut o revelație. E prost. De aia nu ne înțelegem cu el. E pur și simplu de un intelect sub medie.

Mi-a venit să îl iau în brațe și să îl pup și să plângem apoi împreună. Da măi, omul ăsta e, cum ar zice o prietenă faină, challenge-uit cognitiv.

Acum că i-am pus un diagnostic, ce naiba facem mai departe?  Poți să îți dai demisia din proiect pe motiv că nu ai nicio șansă să te înțelegi cu omul ăla, când rolul tău în proiect e să te înțelegi cu orice fel de om și să rezolvi orice problemă? Adică, dacă ți-ai da demisia ar însemna că ai renunța? Adică, dacă renunți înseamnă că nu ești în stare să te descurci în orice situație? Adică, ești sigur că ai făcut tot ce ai putut? De ce nu ai rezolvat să fie schimbat omul ăla? …Ce de întrebări care nu pun Project Manajerul nostru într-o lumină prea bună.

Am o singură concluzie. Cu un client slab cognitiv și cu un Project Manager slab de nervi, proiectul o să ajungă fix la naiba, dar nu ne dăm niciunul bătut!

Cu omu calm nu se pune nici mamutul

De vreo 3-4 ani mă duc la Mamuții agili ba cu un talk, ba la un stand, ba cu o măslină, ba să sprijin un scaun, ba să zâmbesc frumos și în general ca să povestesc cu oameni faini și să aflu tot felul de chestii interesante.

Anul ăsta, cum am ajuns și eu mare bloagăr nerecunoscut la nivel internațional am pățit în sfârșit o chestie super tare. Să nu credeți că am făcut eu ceva interesant. Eu sunt doar un magnet de oameni interesanți și totul datorită sarmului meu inegalabil. 😉

Protagonistilul întâmplării este Dan. Pe Dan nu îl cunosc personal, dar ne spionăm de un timp pe Facebook și ne mai dăm câte un like pe ici pe colo.

Ieri, în timpul keynote-ului de început, apare Dan în antreul unde sprijineam și eu un stand. Ne vedem. Ne zâmbim. Ne îndreptăm râzâund unul către altul, dăm mâna, ne pupăm. Ce mai..fericire maximă.

-Dan, ne întâlnim în sfârșit.

-Ruxandra, ce bine. Mă distrează ce scrii…

-Dan, dar eu sunt aici pentru ca să distrez lumea. Ce talk ții?

-După-masă vorbesc despre….

Și ne periem, ne complimentăm și când ne hlizeam numa bine apare ață din sala de conferință un omuleț mega disperat și zice așa:

-Dan, ai microfonul deschis. Se aude tot ce vorbești în sală.

Dan avea un microfon din ăla șmecher agățat de ureche. Noi am crezut că e numai de impresie artistică că nu avea niciun badge prea impresionant sau vreun costum scrobit și ca să știe lumea că e un speaker i-au dat un microfon, numai chiar îl folosea la ceva.

Panicat, omulețul îi face semne să smulgă cablul afară din emițător. Dan, calm, îi face semn să tacă și începe liniștit să studieze emițătorul ca să găsească butonul de unde să îl închidă. Omulețul tot panicat dă să îi smulgă cablul. Dan se dă un pas în spate, studiază calm emițătorul și rezolvă problema în mod corect și metodic, nu printr-o mânăreală.

Mno, o fost fain la Mamuți. Numai cu o dilemă am rămas: de ce Dan nu pare așa de înalt în pozele de pe Facebook? Nici incredibil de calm nu pare, dar totuși nici chiar așa de înalt.

sursa foto: http://colorsinprojects.ro/wp-content/uploads/2016/10/Gogu-Agile.png

Cum să te stresezi ca proasta…

În ultimele săptămâni am adormit în fiecare seară cu un sentiment pregnant de stress și cu o senzație groaznică că am prea multe chestii complicate de rezolvat și că nu am destul timp. Abia aseară mi-am dat seama care e cauza și m-am mirat de cât de incredibil de tută am fost și cum am picat într-o chestie de care știam de mult cum funcționează și că nu e bună pentru mine.

Eu am program de 30 de ore pe saptămână pe care de cele mai multe ori mi-l împart în 6 ore pe zi. Duc copiii în toate zările și pe la 8:30-9 aterizez la serviciu, urmând ca la cel târziu 16:00 să îmi strâng catrafusele ca să adun copiii de la serviciile lor și să mergem spre casă. Programul majorități colegilor mei începe la 10-10:30 și se termină undeva la 18-19. Programul clineților sau colegilor din alte țări mai vestice se termină undeva la 20-21, iar programul unui contractor care se ocupă de vânzări e atât de variabil că poate să se întindă și până la ora 23-24 indiferent de ziua din săptămână.

Toți colegii aceștia produc mailuri. Mailuri, majoritatea în timpul meu liber, și care de cele mai multe ori nu sunt de informare ci chiar necesită acțiuni pentru care nu am fost găsită online la birou.

Telefonul meu, pe care l-am schimbat recent, este mega-ocoș și proactiv deoarece vine cu o setare din fabrică care zice să îmi sincronizeze fiecare mail nou automa, să îmi bipăie și să îmi arate stresant un beculeț roșu care pâlpâie fără oprire. Evident, creierul meu de tută curioasă, ia telefonul și citește măcar headerul mesajului și după aia scanează tot mesajul și după aia zice: Fir-ar să fie, tot nu am rezolvat chestia asta? Mâine, mâine e musai., nu azi, că am și eu limite și nu lucrez de acasă dacă nu arde ceva. Așa că neuronul meu singuratic a primit deja o sarcină nouă și începe să se steseze să nu uite să îmi amintească mâine să rezolv asta. De ce face asta? Pentru că el știe două lucruri: că nu mi-am notat niciunde ce trebuie să fac și atunci el trebuie să îmi reamintească și mai știe că dimineață eu nu o să îmi mai văd mailul ca necitit și se poate să uit de el printre multe alte mailuri, deci trebuie să nu uite nici să îmi spună să le recitesc. Și așa simplu se autocrează stresul. Pun asta pe repetare de vreo 30 de ori în fiecare seară și vaii, dar simt că sunt un pic stresată.

Altfel spus…tută domnule, tută totală!

Soluția simplă mai jos:

screenshot_20170310-061906.png