Despre riscuri calculate

Acum câțiva ani eram eu foarte revoltată cum un coleg a fost la nu_știu_câte traininguri și are și alte nu_știu_câte certificări, în timp ce eu am lucrat nebunește pe proiecte, nu am avut timp  nici să scot capul din găoace și mi-am luat o groază de șuturi. Mă gândeam că poate nu mi-aș fi luat atâtea bobârnace dacă aș fi mers la un training înainte, dar nici că puteam fi mai naivă.

După ce am mai crescut un pic, am aflat că proiectele și bobârnacele alea au fost de fapt, un mod foarte util de educație, care mi-a fost aplicată folosit metoda riscului calculat.

Adică: vezi în echipă un om cu potențial într-o anumită zonă și ți de pare că poate crește binișor. Ai două variante: îl pregătești bine, după aia îl iei de mână și îl duci încet în apă ca apoi să îl lansezi, sau îl pregătești un pic, te asiguri că apa nu e foarte adâncă, îl lansezi la apă și stai prin zonă cu colacul. Varianta a doua a fost aplicată pe mine și deși nu am înțeles de ce, tind să cred, abia acum, că nu a fost rea deloc. Ideea pe care se merge e că cel mai bine înveți din greșelile tale, așa că dacă impactul greșelii tale pe context nu este foarte mare atunci, cineva își poate lua riscul de a te ajuta să înveți la modul accelerat și poate un pic mai dur. Același cineva trebuie să aibă atitudinea fair play de a te ajuta să înveți și de a elimina stresul efectului ‘dramatic’ al unei greșeli, ceea ce americanii numesc “fail safe”. Metoda asta nu merge la toată lumea, așa e, dar in același timp sunt lucruri pe care nu le poți învăța decât pe pielea ta. Adevărul e că poți ieși destul de șifonat psihic dintr-o chestie de genul ăsta, dar marele beneficiu este că înveți cum să îți gestionezi mai bine greșelile și să iei lucrurile mai ușor. Numai bunătăți în metoda asta.

Concluzie: Dacă ți se pare că ești aruncat în ape reci și tu nu știi să înoți, nu ar fi rău să te uiți în jur dacă nu cumva, cineva tocmai ți-a acordat încredere și susținere, orice ar fi. 😉 Sau nu există acel cineva și ai picat fraierul satului, dar tot o să ai beneficiile de care ziceam mai sus. Așa că: capu sus și rupe fâșu!

 

 

 

Advertisements

Mici țăcăneli de serviciu

Știți că fiecare avem mici țăcăneli care ne fac să ne simțim bine la un loc de muncă sau să îl părăsim cu multă mâhnire? Cel puțin, eu așa pățesc și mă gândesc că dacă eu pățesc așa atunci poate mai sunt și alții ca mine. Aș vrea să fiu specială, dar nu prea reușesc.

La noi în firmă, lumea e foarte atentă la momentele speciale din viața fiecăruia și cineva se gândește tot timpul că va fi ziua ta sau că ai terminat facultatea sau că te-ai căsătorit sau că ai divorțat…etc. La aceste momente frumoase lumea se strânge și tăinuiește un cadou, care de cele mai multe ori reușește să te surprindă. Eu am primit anul ăsta cabluri de încărcare pentru baterie, căci tocmai rămăsesem cu ochii în soare și cu mașina moartă la Polus. Mie mi se pare foarte drăguț gestul și tot timpul rămân un pic fără cuvinte când vine lumea să surprindă. Sunt ca niște mici spiriduși de Crăciun fără colanți și clopoței.

Acum ceva ani, mai precis în martie 2015, pe când plecam în al doilea meu concediu de zămislit băieți frumoși și vajnici, s-a făcut dimineața ultimei mele zile de muncă și începeam să fiu un pic agitată. S-a făcut prânzul și deveneam mai agitată. Apoi s-a făcut ora de plecare și am plecat tare mâhnită. Niciun cadou. Nicio supriză. Niciun coleg din departamentul meu sau din echipa mea care să își amintească că eu plec și ce fain ar fi să fiu surprinsă…cu niște gânduri bune, măcar.

Pe drum spre casă, în prima parte, m-am convins că așteptarea mea era aberantă și nu ar fi trebuit să o am și că au fost ocupați și că e primăvara și lumea e îndrăgostită, în a doua parte mi-am amintit de toate colegele care au fost sărbătorite la plecare și că eu de ce să nu fiu sărbătorită, iar când am închis motorul în fața casei mi-am zis că ăsta e adevăratul feedback pentru munca mea de manager. Și m-am bosumflat. Tare. Și rău. Și rău. Și tare. Și furtunos de nervos. Și fulgerător de supărător. Și incredibil de negru.

Ca noroc că am avut un an să îmi treacă și să îmi repet destul de des în oglindă că sunt absurdă.

Am revenit la același loc de muncă și cam după două luni, am fost adăugată într-un chat vesel de cumpărat cadou pentru un coleg proaspăt tătic. Am ieșit din chat ca fulgerul și am decis că o să mai fiu un pic absurdă.

În debaraua minții mele, eu am asociat aceste cadouri ca semne de apreciere din partea colegilor, iar lipsa lor ca un semn de ne-apreciere și oricât de rațională am vrut să fiu, tot am avut un hâc cu subiectul în cauză. Am observat într-o altă situație aceeași țăcăneală ieșind din dulap, atunci când am perceput lipsa unei conversații ca un semn de ne-apreciere. Se pare că țăcăneala mea e că dacă eu simt că mă dau peste cap, atunci am nevoie să aud/văd din când în când că cineva apreciază acest efort. Nu am nevoie decât de apeciere verbală( sau aparent de cadouri) ca să se liniștească țăcăneala mea.

Aș zice, concluzionând, că un lider bun e cel care se prinde de țăcăneala fiecăruia, înainte ca ea să facă daune majore și hrănește monstrul la momentele oportune așa încât să îl facă să se târască la loc în dulap și să toarcă cuminte.

Tu? Care e țăcăneala ta?

 

Ghimpi și trandafirași

Nu sunt un project manager foarte bun. Nu sunt foarte organizată și nici prea structurată. Uit multe chestii și unele riscuri le văd mai mici decât sunt ele de fapt. Mă plictisesc repede și nu mai am răbdare după ce lucrurile încep să se miște într-un context. Totuși proiectele mele merg binișor. Am învățat să îmi ascund lipsa de organizare în a-mi planifica să mă organizez. Îmi ascund lipsa de structurare prin a mă forța să scriu sumarizări și a planifica clar pașii următori. Îmi ascund lipsa de răbdare și nevoia de nou, luând mai multe proiecte în același timp și delegând, ce poate fi delegat în fiecare,  către persoane mai potrivite. Încerc să îmi găsesc în fiecare proiect un partener care să îmi compenseze problemele.

Mama înnebunește de fiecare dată când vine la noi și îmi vede maldărele de haine adunate pe scaun în dormitor sau cărțile împrăștiate prin toată casa. S-a chinuit mulți ani cu dezordinea mea și orice deschidere a dulapului îi dădea mici palpitații. Biata de ea a cedat când am plecat la facultate, ferm convinsă că sunt un caz pierdut.

Undeva, prin primii ani de serviciu, cineva a văzut, pe lângă marea mea dezorganizare, o sclipire de potențial lider care bătea amețeala mea generală. Încetul cu încetul, am mai lucrat numai în zona de management și deși sunt tot la fel de zăpăcită, micile mele calități în zona de leadership au fost mai importante decât micile mele scăpări.

Ce mă enervează pe mine e că m-am prins prea târziu ce să fac cu lucrurile la care nu sunt bună și am încercat prea mult timp să mă concentrez numai pe ele și să le corectez. Nu există corectare, există doar adaptare pentru a minimiza efectul lor. Focusul ar trebui cumva să fie pe calități și pe cum le pot fructifica și nu obsesiv pe defecte. Aud colegi în sesiuni de feedback cum îmi zic să trec repede peste partea pozitivă și să le zic ce au de îmbunătățit. Abia atunci încep să își noteze idei. Mult timp am fost total de acord că e atitudinea corectă. Dar, la naiba, până nu am stat să povestesc cu o prietenă pe îndelete despre viitorul meu în munca asta și tot ce nu fac bine, nu mi-am dat seama că îmi pun focusul în zona greșită și tot scormonesc unde știu deja ce nu e bine. Ea tot îmi spunea de lucrurile pozitive pe care le-a auzit de la colegi și eu tot spuneam de ce nu fac eu bine și numa nu ne înțelegeam. După vreo două zile am ajuns la momentul AHAAA și m-am prins că nu e deloc bine ce făceam. Sunt aspecte pe care le putem îmbunătăți ușor la noi sau la munca noastră și altele care sunt fundamental ale noastre și nu le putem schimba.

Probabil atitudinea cea mai corectă față de noi e să vedem ce putem face să trăim cu ghimpii noștrii și să le reducem efectele, nu să ne chinuim să îi scoatem. O metodă de a le reduce efectele e să descoperim cu ce trandafirași putem să compensăm ghimpele și să ne folosim de tot ce avem mai bun că să facem buchetul ( asta a fost o metaforă relativ jalnică).

Cum să îți demotivezi un angajat bunicel

Trebuie să încep cu afirmația că eu cred că sunt un angajat bunicel. Nu cel mai bun, nu cel mai rău, dar destul de bun încât să mi se dea încrederea de a lucra pe niște proiecte un pic complicate. Mai există varianta în care nu au alternative, dar nu ne uităm la așa prostii.

Cred că unul din motivele pentru care am ajuns aici este acela că dacă văd o problemă undeva și știu că se poate mai bine, atunci îmi iau săpăliga și mă duc la lucru, cu fața naivă a celui ce crede că suntem datori măcar să încercăm. Dacă o dau în bară..asta e… îmi înghit gălușca, îmi învăț lecția și încerc mai departe.

În ideea asta, orice complicare inutilă a unui lucru mi se pare o pierdere incredibilă de timp în care am putea face lucruri mai bune. Nu pot sta pe curul meu și să tac. Săptămâna trecută, într-o întâlnire cu niște capete ( a se citi ”directori/manageri/heads of…”) i-am rugat ca atunci când iau decizii care mă impactează direct într-un proiect pentru că îmi schimbă oamenii cu care colaborez direct, mai bine să stăm înainte la masă, să povestim cu toții și să nu tot împingem telefoane de la unul la altul, doi câte doi, în funcție de cum aflăm și care ne sunt legăturile directe în context, căci mi se pare o mare risipă de timp și energie.

În loc să îmi zică bine, bine, da, da și să mă ignore pe viitor, cum mă așteptam eu să se întâmple, capul mi-a făcut share la un PPT cu ierarhia din corporație și mi-a arătat unde sunt eu, unde e el și câte căsuțe sunt între noi. Eu eram ultima căsuță de sus în jos.

Știți ce face asta unui angajat bunicel pe care îl doare undeva ce funcție are, ce ierarhii sunt pe hârtie și de a câta căsuță e el de sus în jos? Îl face să se trezească luni și să vrea să stea cuminte în căsuța lui. Ăsta e ultimul lucru pe care eu l-aș vrea de la un angajat bunicel. Poate de aia nu am ajuns niciun cap până acum…

 
PS: Hai măi că nu am vorbit serios. După un week-end lung, de luni vin cu foarfeca la serviciu și mă apuc de tăiat găuri în cutii.

article-0-194DAFE5000005DC-828_306x423

Secretul managementului oamenilor tehnici

Doamnelor și domnilor, stimabili oameni tehnici și project manageri cu vieți grele, bântuite de inutilitate și lupte tăcute cu dușmani imaginari, tocmai am descoperit secretul managementului oamenilor tehnici. Evident că nu eu l-am descoperit, ci mi-a fost relevat de unul dintre puținii masculi alfa Bărbănțani în viață și unul dintre ultimii doi purtători de nume pe linia mea de generație. S-ar putea să am vreo urmă de rubedenie cu el, dar ne mai negăm reciproc un pic. ( Vă zic asta numai ca să îmi pot aroga și eu un pic din merite.)

Și acum citatul:

rux: tocmai ai descoperit secretul managementului oamenilor tehnici: nu vrem actual power, doar sa stim ca daca am vrea am putea (lua decizii)

Context simplu: Ei, echipă mega-senioară. Eu, project manager mega-înțelept. Ei vor să facă un release cu ”câteva chestii” cu 3 ore înainte de un demo destul de important. Eu le zic numai: ”Luați voi o decizie, căci știți cel mai bine ce ați făcut. Dacă se strică ceva aveți 2 ore să reparați. Am încredere în voi.”. Eu dispar învăluită în ceață. Ei nu fac release.

MUHAHAAAAA.

84f3c0e541c3dacb253daca65ae7cda0.png

 

Clientul nostru, stăpânul nostru

În orice firmă mergeți, mai puțin la alea de stat, la magazinele de țoale și de ceasuri și la alimentara de la colț care e înghețată în era comunistă și al cărei nume începe cu O, o să auziți mare și tare ”Clientul nostru e stăpânul nostru”. Nimic rău în asta. Chiar așa și e: nu ai clienți, nu ai business…foarte simplu.

Dar cum ar fi dacă ai clienți, dar nu mai ai cu cine să faci business pentru că atât ai mulțumit clientul de ți-ai epuizat oamenii și au plecat rând pe rând. 

Clientul ar trebui să fie nebun să nu vrea luna de pe cer, cât mai repede și cât mai ieftin. Și noi vrem asta când suntem clienți. De ce s-ar pogorî clientul Pita-lui-Dumnezeu peste noi și să zică: ”Măi, îmi sunteți așa de dragi de puteți face jumate din ce vreau eu, în timp dublu și la cost triplu.”? Nu lucrăm toți pentru statul român…e mai greu printre pământeni. Evident că o să tragă cât mai mult la oala lui și o să ne împingă cât îl lăsăm noi. Ar fi prost în cap dacă nu ar face asta și dacă pentru un lucru există management pe lumea asta, atunci lucru acesta e pentru ca cineva să nu lase clientul să împingă ca nebunul până ne pierdem toți oamenii și totuși sursa salariilor noastre să rămână stăpânul nostru, doar că un pic diferit.

Dacă am schimba expresia asta cu stăpânul în ceva de genul: ”clientul nostru, lordul nostru”, iar noi samuraii lui. Ceva de genul ăsta, vă prindeți voi. Adică: dacă tu ești lordul meu și eu sunt un super samurai, atunci eu îți vreau binele și onoarea mea e în joc dacă nu am grijă de tine. Când tu vii și spui să facem o chestie repejor și să mai tăiem din calitate, eu vin și spun: okk, acum merge repede, după 2 luni o să ai problemele astea și peste un an o să ai problema asta, eu nu sunt de acord să facem așa și nu merg cu tine la război așa, hai să ne gândim la alte soluții să obținem același lucru. Și el vine și zice: nu se poate altcumva, nu pot oamenii tăi să lucreze mai mult? Iar tu vii și spui: de ce am face asta? Dacă îmi epuizezi luptătorii, pe termen lung o să fie mai rău pentru tine. Hai să vedem dacă poți face tu ceva ca ei să lupte mai repede, nu mai mult. Și el vine și zice: nu sunt mulțumit. Și tu vii și zici: eu sunt samurai și nu pot să lupt decât corect și pentru tine, iar ce vrei tu să faci nu e bine pentru tine, hai să fim siguri că nu există altă cale.

Așa faină e teoria asta a mea și jur că în fiecare dimineață mă uit în oglindă și văd un samurai. După aia, ajung la serviciu și pur și simplu orice aș face, unii clienți nu vor să fie lorzi, ci doar stăpâni. Atunci îmi vine să mă fac ronin, că altă cale nu e, numa mă opresc la timp și mai scriu un mail, mai dau un telefon, poate poate îmi iese cumva.

O scurtă concluzie: Nu citim mai bine Bushido decât chestii de PMI?

 

PS: Povestea mea despre samurai sună mai bine ca realitatea, dar mai bine mă credeți pe mine decât să citiți prostii de pe google. 😉

Marja de siguranță explicată unei tipe faine

O să vă spun o mică poveste despre o tipă, pe care o știu din auzite numai, care deși știe destul de multe despre project management, a mușcat-o binișor, ignorând simpla noțiune de marjă de siguranță.

Dacă nu vă zice nimic ce e marja de siguanță, ea e definită așa: ”Intervalul de timp cuprins intre data la care materialele sunt prevazute sa soseasca si data la care este efectiv nevoie de ele”.

Bun, acum povestea cu tipa:

Era odată o tipă, foarte faină de altfel, care își planifica săptămânal ce are de lucru în funcție de lunga ei lista de TO DO. Fiecare zi era planificată frumos în funcție de termenele limită și de dependințe, astfel încât să nu ajungă aproape niciodată să nu livreze sau să dea în stres maxim din cauza a prea mult de lucru. Nu era cea mai perfectă planificare și nu avea o marjă de eroare prea mare, dar în general îi ieșea treaba.

Într-o zi de mai, tipa noastră faină a avut un spor incredibil și și-a terminat TOT ce avea de lucru pe ziua respectivă în jumătate din timpul estimat. Așa că brusc s-a trezit cu trei ore libere. Se întâmpla că fix atunci era ziua lui Sir David Attenborough, a cărei fan era de mulți ani, așa că și-a zis că o să folosească o ora din cele trei ca să se relaxeze un pic. La un moment dat i-a sunat telefonul și la celălat capăt al firului era bona copilului ei întrebând-o la cât ajunge să ia copilul. Brusc tipa noastră și-a dat seama că s-a relaxat cam trei ore jumătate fără să își dea seama. Și-a zis că asta e și că Youtube-ul este clar locul unde orele merg să moară.

Toate bune și frumoase până a doua zi când s-a apucat de lucru. Și prima chestie de rezolvat, în loc să îi ia jumătate de oră i-a luat o oră. A doua chestie s-a transformat în multe telefoane de aliniat planetele până să obțină rezultatul dorit și din o oră s-a transformat în două. Apoi a sunat-o un prieten că e prin zonă și ar vrea să meargă la masă împreună, și deși ea nu avea timp de așa ceva, a zis da.

Acum părăsim tipa faină, care e tot faină, doar un pic nervoasă pe ea și revenim la marja de siguranță.

Marja de siguranță, aplicată pe managementul timpului personal și pe managementul taskurilor unei echipe ar zice ceva de genul ăsta: Ești super tare că ai terminat mai repede decât ai estimat, dar vezi tu, poate că următorul task o să îl termini mai târziu, așa că e foarte ok să iei o pauză mai lungă și să respiri, să dai un ping-pong, să mănânci o înghețată și să dai o tură de Youtube, dar după aia apucă-te de ce îți planificai să faci mâine căci lucrăm într-o meserie creativă și într-un mediu incert, bazăndu-ne pe cât am presupus că ar dura un task. Zâna norocoasă nu ne stă în fiecare zi pe umăr, așa că e păcat să ne distrăm bine azi și mâine să ne mâncăm unghiile.

Dacă vreți să citiți un pic mai mult și mai generic legat de subiect, încercați cu încredere: James Clear – Margin of safety

 

 

 

 

Meeting-ul bătu-l-ar vina!

După cum v-am povestit icișa: Un IT-ist și un trainer stresat într-o barcă găurită, am reușit să duc la capăt una bucată tranining, după ce am reușit să îmi lovesc și mașina în graba acelei zile.

M-am descurcat cât de cât binișor pentru ce am vrut eu să transmit și ce mi-am luat eu acasă din sesiunea asta a fost validarea faptului că meeting-urile ne omoară. Nu ne omoară pentru ce facem în ele, ci ne omoară pentru cum ne fragmentează ziua și cum ne deconcentrează din munca noastră, de altfel foarte creativă, care necesită ”flow” liber și continu  de măcar câteva ore( vă ziceam despre el și în linkul de mai sus).

Nu o să fiu avocatul morții meeting-urilor, doar sunt project manager, deci prin definiție munca mea înseamnă 70% din timp petrecut în discuții sau meeting-uri, ci o să vă ajut un pic să vă organizați pe lângă ele.

Eu mă descurc dacă mă țin după principiile astea:

-dacă eu organizez un meeting atunci cu siguranță îl pun cum îmi e mie mai bine în calendar. Știind asta, tu ai două soluții: fie organizezi tu meetingul, fie aproape NICIODATĂ nu accepți un meeting fără să îți verifici calendarul și să îl poți grupa după recomandările care urmează:

-lipește cât mai multe întâlniri una după alta, fără pauze de 15 sau 30 de minute între ele. Știu că e mai greu, dar asta te forțează să fii punctual, să insiști să vă țineți de timp și nu îți dă timpi morți inutili. Într-o pauză de 15-30 de minute nu apuci să faci nimic de impact, eventual citești mailuri sau bei o cafea, dar de concentrat la ceva creativ nu prea.

-pune-ți întâlniri lipite de revenirea din masa de prânz. Dupa masa de prănz intri mult mai greu în ritm, așa că ăsta e un timp foarte bun pentru un meeting.

-din aceeași secțiune ca mai sus am observat că lumea înainte de masa de prânz e mai grăbită. Sunt încă în cumpănă dacă un meeting între 11 și 12 e bun sau nu, depinde mult de ce vrei să obții din el. Dacă vrei să se ia decizii pe date existente atunci ar putea fi o soluție bună, dacă vrei analiză și gândire profundă, poate nu e așa bine.

-observă-ți propriul bioritm. Eu lucrez foarte bine dimineața între 8 și 10 și după-masa între 2 și 4. Nu accept, și în general nu îmi pun meetinguri, între orele astea pentru că sunt momentele în care sunt cea mai productivă.

-dacă vreau să nu se atingă nimeni de timpul meu de lucru atunci îmi blochez singură calendarul de cu dimineața. Cei care pun meetingul, în general se uită după timpii liberi din calendar. Nu am timp liber, nu se pune niciun meeting. 🙂

-nu mă duc la un meeting unde nu am ceva de spus sau unde informația discutată nu mă ajută cu nimic. Asta e mai greu de făcut câteodată, dar decât să pierd timpul meu și pe al altora mai bine zic nu și explic de ce.

-evit să am mai mult de 3 întâlniri pe zi și încerc să am măcar 2 reprize de 2 ore de muncă neîntreruptă în care îmi închid, da închid, mailul si skype-ul de la butonul ăla cu X din dreapta sus.

Sper să vă ajute mica mea experiență acumulată in ultimii ani de luptă cu timpul și vă mai spun doar un secret: de meeting-uri nu putem scăpa, numai de project manageri!

Un IT-ist și un trainer stresat într-o barcă găurită

Ora 5. M-am trezit special la ora asta cu o durere bună de stomac ca să lucrez. Prin februarie scriam niște gânduri despre Un IT-ist într-o barcă găurită și după povești pe la cafea care îmi confirmau observațiile și soluția, am decis să iau problema în mânuțele mele două.

Așa că am făcut un mic, mic, mic business case, l-am pus pe masa oamenilor cu putere de decizie și buget și am obținut undă verde să fac acest training. M-am dus la capetele luminate ale departamentelor și am cerut o listă de oameni cărora li s-ar potrivi. Când am ajuns la biroul meu cu o listă de 20 de oameni tot unul și unul, m-a lovit realitatea și mi-am zis ”Gagica, ai pus-o!”.

Mi-am făcut curaj, am vorbit cu fiecare în parte și am planificat trainingul peste o lună, ca să am timp să mă pregătesc. Ghiciți ce am făcut în ultima lună? De toate, numai prezentarea nu! Săptămâna trecută, pe drum spre o conferința minunată m-am apucat de lucru și am descoperit că aeroportul din Brno e cel mai chill loc posibil unde să faci o prezentare. Am produs învelișul, conținut bunicel, 60-70% din prezentare terminată. Asta se întâmpla acum o săptămână.

Peste 12.984 de minute de la momentul Brno, prezentarea mea e fix în același punct și iată motivul durerii mele de stomac și al rezirii la 5.

Ar fi fost mega fain să vă scriu acum relaxată pentru că am finalizat, dar nu am cum. Mi-am lăsat laptopul la serviciu, nu mi-am trimis prezentarea pe email, nu am salvat-o nici pe un stick…. Practic, m-am apucat să scriu asta, căci prezentarea îmi stă fain frumos la serviciu pe laptop.

O să ziceți că am fost mama lenei, dar jur pe roșu că nu e așa. Pur și simplu am suferit de două probleme, care în mod distractiv se regăsesc și în prezentarea mea.

Prima problemă e că nu am avut nici măcar o oră de ”flow” săptămâna asta. ”Flow”, nu știu cum să îl traduc, e o stare de concentrare maximă, necesară oricărei activități creative, în care ideile curg ușor, lin, firesc și poți produce conținut de calitate în timp optim. E asemănător cu ce simt înotătorii când se concentrează doar la mișcarea și respirația perfectă în timp ce alunecă ușor prin apă. Fără el lucrezi ca naiba de greu și nu îl poți obține când toată ziua îți e fragmentată de telefoane, întâlniri și mailuri la care trebuie să reacționezi urgent.

A doua mea problemă e că sunt așa de stresată că nu o să fac un training util, că efectiv am amânat zi de zi să îmi creez contextul pentru ”flow”. Am observat că dacă am de făcut ceva ce vreau musai să iasă bine, în loc să îmi dedic mult timp ca să pregătesc munca, mai bine las pe ultimul moment și dedic cât mai puțin timp sub stres cât mai mare. Chestia asta funcționează cumva…habar nu am cum, dar pe mine mă mobilizează sau cel puțin nu îmi mai lasă timp să mă tot gândesc dacă e bună prezentarea sau nu.

Însă, nu m-am așteptat deloc ca mobilizarea mea finală să nu aibă obiectul muncii.

Cred că de data asta am cam îmbulinat-o…

 

 

Mi-aș face de lucru, dacă tot nu am destul

De vreo două zile sunt la o conferință pe tărâmuri străine și stau și ascult și mă tot minunez. E o conferință organizată de niște cehi și are participare preponderent din zona Cehia, Slovacia, Polonia, un pic de Germania și un pic de Ungaria și se pare că și un mic pic de România.

Cănd am ales conferința, m-am uitat și la audiență pe lângă subiecte, în ideea că, deși nu ne place de multe ori, suntem într-o zonă în care se face preponderent nearshoring, offshoring și outsourcing. Sunt puține companii de produs pe piața noastră și puține start-up-uri, iar piața de IT lucrează, în mare parte, la produsele clienților, cu ideile clienților și cu companiile clienților. Asta ne duce la constrângeri pe multe planuri și ne face ca toate floricelele pe care le auzim pe la conferințe să ne pară pe pășuni verzi de companii de produs și cu care noi efectiv nu avem ce face când ne întoarcem acasă. Miros bine florile? Daaa. Le putem planta pe gazon la noi? Puțintel.

Cu ideea asta în minte, am ales conferința la care sunt, sperând că o să atingă subiecte din lumea noastră, dar numai floricele au răsărit în calea mea.

Întâmplător am ajuns la masă cu tatăl conferinței și îl întreb pe ocolite cum aleg speakerii și tot pe ocolite îmi zice că e magia lui. Okkk, atunci îl întreb direct de ce nu povestesc și despre nearshoring, offshoring, outsourcing și primesc un răspuns care m-a dat pe spate total.

Zice nenea așa: ”That is not a good business. You should get out of it and build your own business. If you care just about your salary you stay in companies like this. That is wrong. You should do your own business.”

Mno, mă enervez și îi zic că ”dude, sunt oameni pasionați care vor numai să scrie cod fain și nu vor să își facă firma lor ci numai să facă chestii faine. ei lucrează pentru companii, companii care fac nearshoring, și au ceva leaderi pe acolo care vor să le facă viața mai bună și vin la conferințe și ar avea nevoie de inspirație…”

Dude îmi zice atunci: ”Then I cannot help you. This conference is for the real agilistas, the entrepreneurs.”. Mno, la începutul conferinței am aflat că omul cu costum și cratavă e diavolul în persoană, acum am aflat că nu sunt nici măcar agilistă. deși așa scrie pe badge-ul meu. L-am lăsat în plata domnului și m-am întors la friptura ațoasă pe care am decis să o savurez ca un adevărat agilist.

Am o întrebare și o idee.

Întrebare: Se poate să fiu groaznică în a alege conferințe sau să am așteptări aiurea. Îmi puteți recomanda o conferință care să abordeze probleme ca cele de mai sus?

Idee: De ce nu ne facem noi la Cluj-City o conferință care să fie despre oameni reali cu probleme reale și cu soluții reale și să ne aducem noi speakeri care s-au lovit de problemele noastre?

Așa…pe persoană fizică…fără nicio companie în spate. Cine sare acum cu mine?