Bube pe fund

Așteptam zilele astea ca o floare prin parcare când văd un grup de mămicuțe posh. Fac un pas, încă un pas, mă învârt un pic de pe un picior pe altul și reușesc să ajung cât mai aproape de ele.

O voce serioasă și răspicată explica celorlalte participante la discuție cât de important e pentru ea ca fiul să își facă lecțiile la școală, căci ea nu are timp de așa ceva pentru că are o meserie foarte grea. Răspicat și subliniat. Foarte grea!

Mă poziționez mai bine, cu bucurie în suflet că iată văd cu ochii mei un neurochirurg femeie sau cel puțin o femeie fizician care se luptă cu bosonul Higgs. O privesc în ochi și văd sacrificiile la care se supune, ruptă fiind între copil și meseria foarte grea și mă rușinez când mă gândesc cât mă plâng eu fără nicio meserie grea, ci doar cu un program încărcat.

Buzele drepte i se deschid și mai adaugă câteva vorbe ca o concluzie dureroasă “Eu sunt contabilă. Am și firma mea de care trebuie să mă ocup.”

Aici mi se rupe filmul. Avem noi, adulții, un stil de a ne lua prea în serios, ceva de speriat. Bube pe fund! Asta merităm toți ăștia ce stăm cu curu pe perne de puf de gâscă și ne plângem că parcă ar fi mai bine pe perne de puf de rață.

Advertisements

Vara în care a crescut

Azi e fix o lună de când minunatul meu soț a plecat într-o lungă aventură. O lună întreagă în care am trecut prin multe gânduri neortodoxe la adresa lui, am avut momente în care am stat pe jos pe podea în bucătărie cu un pahar de vin, răsuflând ușurată că au adormit balaurii și momente în care m-am uitat dimineața în oglindă și mi-am zis Încă 195 de zile. Hai că poți!.

Dar povestea asta nu e despre mine, ci despre marea oportunitate pe care ne-a dat-o dispariția mișelească a celui de-al patrulea membru al clanului. În una din serile alea de stat pe jos în bucătărie, mi-am dat seama că nu sunt superwoman. A fost destul de greu mai ales că știam că arăt grozav în spandex roșu. Și cum stăteam eu așa cu spandexul în vine, am decis că familia asta trebuie să înceapă să se comporte ca un clan în care toți împărțim și joaca și munca.

A urmat un mare consiliu de familie în care primul lucru pe care l-am zis a fost: Băieți, mama nu se descurcă singură. Balaurul mare a răspuns prompt: Să aducem o bunică. Nu. Am decis că bunică aducem numai când e stare de urgență și am dat decret că toată lumea o să muncească în casa noastră.

Papucii au ajuns la locul lor direct din mâinile proprietarilor. Vasele sunt spălate chiar de murdăritori. Miraculos, jucăriile ajung la loc seară de seară. Acum două zile până și gunoiul și-a găsit un viteaz purtător. Nu a murit nimeni, iar vaietele și protestele decurg încă, un pic mai reduse decât la început, dar și așa, munca se face.

Acum ceva timp scriam asta: Copilul meu e muncitor serios. Vreau să vă zic că era o mare tâmpenie, dacă o aplicam pentru munca de rutină care trebuie făcută în casă. Pentru chestii speciale și care merită o recompensă atunci e o idee faină, altfel e bullshit. Mda, parte din minunăția mea e că nu îmi e rușine să zic că am greșit.

Ideea mea de acum e așa: munca zilnică trebuie făcută. Nu place nimănui, dar niciunul nu avem sclavi. Cu cât învățăm copiii ăștia mai repede că trebuie să pună mâna la treabă chiar dacă le place sau nu, poate o să îi ajutăm pe termen lung să devină niște adevărați profesioniști pe care te poți baza că o să ducă un proiect cap coadă și cu părțile sexi și interesante și cu cele de rutină. Poate înțeleg și ce e munca în echipă și poate înțeleg și că nimic nu ne pică din cer, fără niciun efort.

Vara asta am descoperit ce mamă pufulină greșită am fost. Vara asta am descoperit un băiat incredibil de ajutător la nevoie. Am mai descoperit un băiat curajos și care, brusc, a crescut.

O înghețață cu toping de frustrare

O mămică rubicondă bine își ia copilul de unu-doi ani în brațe, se pune cu greu în toboganul cel mai înalt din parc și se dă pe tobogan. De pe margine un copilaș cam de aceeși vârstă vrea și el pe toboganul cel mai înalt. Mămica lui, un pic rușinată, îl ia de mânuță și urcă cu el pe tobogan. Se pune cu greu la capătul toboganului și își dă drumul cu copilul în brațe.

Pe de o parte am avut emoții pentru tobogan, pe de altă parte m-am gândit ce tari îs tănțicile astea că nu le pasă de nimic , pe de altă parte m-am gândit ce penale sunt, pe de altă parte m-am gândit ce prunci fericiți o să aibă și după aia mi-a rămas un gând care nu mi-a dat pace un timp.

Frustare. Mai știți frustarea aia care vă făcea să vă chinuiți până vă dureau degetele să vă desfaceți înghețata pe băț pentru că vă tot aluneca plasticul ăla nenorocit? Sau nervii că nu te puteai da pe bicicletă ca vecinii și nici de picai de o sută de ori nu te lăsai?

Copiii ăstia nu o să știe ce e frustarea. Frustarea aia bună care te face să te enervezi și fie să nu te lași până nu reușești, fie să îți cauți alt lucru care să te bucure. Mama, din toată dragostea ei mare și cu cele mai bune intenții, o să îi dea pe orice tobogan, o să îi ridice repejor de fiecare dată când cad, o să le deschidă înghețata repede repede, o să le taie carnea în farfurie, o să le ia numai papuci cu scai, o să îi scape repede de plictiseală, o să îi certe pe copiii care le-au luat mingea, o să meargă să vorbescă cu învățătoarea să o roage să le dicteze mai rar problema la test…

Mi-e teamă că îi stricăm și îi handicapăm cu iubirea și grija noastră. Nu îi lăsăm de mici să învețe ce e frustarea și să își găsească mecanismele cu care să îi facă față. Mi-e teamă că asta o să îi lovească rău de tot, mai ales în adolescență.

La naiba! De mâine nu le mai desfac înghețata. Să o sfășie cu dinții dacă o vor cu adevărat.

 

Părintele denaturat și jocurile pe telefon

Vreau să vă supun atenției, de părinți stricați și denaturați, trei jocuri pe tabletă/telefon care mie mi-au plăcut tare tare și pe care le tot joc cu pruncul cel mare. Evident că el visează numai la jocuri cu tancuri sau cu bătăi, dar din când în când stă să se joace cu bătrâna lui mamă și jocuri calme și mai cu cap. Copilul are 6 ani și cred că merg toate binișor la vârsta lui.

Mekorama: 

Cover art

 

E cu un roboțel galben și simpatic care trebuie să treacă prin tot felul de puzzle-uri, labirinturi și încercări ca să ajungă la un punct roșu. E un pic mai dificil. dar jucat în doi e fain. Eu m-am chinuit câteva zile la un nivel, până am fost ajutată în weekend de doi băieți grozavi de 12-15 ani care mi-au rezolvat un nivel cât ai zice ”să vă pupe Ruxandra”.

Îl găsiți zici: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.martinmagni.mekorama&hl=en

Brain it on the truck:

Cover art

Ăsta e un joc cu puțină fizică. Ai un camion care trebuie să ducă un pătrat verde într-o zonă și pentru asta tu îi trasezi tot felul de drumuri, scripete, cârlige… care arată ca niște linii dar se comportă ca și când ar fi reale și făcute din fier.

Îl găsiți zici: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.wooggames.brainitonthetruck&hl=en

Thinkrolls 2 – Logic Puzzles

Cover art

Ăsta e cel mai simplu și trebuie doar să treci un personaj, care arată ca o bilă zâmbitoare, printr-un labirint unde sunt chestii care te opresc ( gen baloane) pe care trebuie să le eliberezi, folosind un pic de logică.

Îl găsiți aici: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.avokiddo.games.thinkrolls2&hl=en

Ca bonus, un joc care mie îmi place, dar pruncul nu are încă mintea destul de mare și se mai chinuie:

Where’s My Water?

Cover art

Trebuie să direcționezi apa prin niște camere ca să ajungă la un crocodil care vrea să facă baie.

Îl găsiți aici: https://play.google.com/store/apps/details?id=com.disney.WMWLite&hl=en

 

Le las pe toate aici, poate aveți și voi de așteptat la vreo coadă și vreți să o faceți în liniște și pace. 😉

Copilul intrigat

Ieri am avut pentru prima dată certitudinea că am făcut măcar un lucru bun cu copchilu ăsta cel mare. De 76 de luni de când ne chinuie viața, mă tot stresez dacă facem ce trebuie cu creșterea lui sau nu. Evident, o să aflăm asta peste mulți ani, până atunci nebuloasă totală. Parțial din cauza asta am un hâc (adică un mic ochi foarte critic) îndreptat către parenting gurus care au încă copii mici, scuze, dar există zero validare a metodelor lor de parenting și a rezultatelor pe termen lung.

Să ne întoarcem însă la mândria mea. Din cele 76 de luni de coabitare cu pruncoșenia, aș putea spune că în aproximativ 42 din ele i s-a citit zilnic înainte de culcare. Am început cu cărți micuțe, am avansat la cele mai mari, iar acum am început cărți de 200-300 de pagini. Total circumspectă la ce reține el, când am încheiat după 2 săptămâni lectura unei cărți, l-am rugat să îmi povestească un pic capitolele la care eu am lipsit. ( În fiecare seară are alt sclav de gardă la citit și ne tot rotim în serviciul copilului). Și se pune pruncul și îmi povestește TOATĂ cartea. Mai verific odată, 242 de pagini. Fuck me! Am concluzionat că puștiul are memorie bună și e atent, nimic ce ține de parenting.

Ieri seară apare ca o floare în dormitorul regal și avem conversația asta:

-Mami, pot să dorm cu tine?

-Ce s-a întâmplat?

-M-am uitat la un desen cu copaci urâți și mi-e teamă că o să visez urât.

-Atunci de ce te-ai uitat?

-M-a INTRIGAT.

Tadammmm. Intrigat. Da? Intrigatttt.

Concluzia mea: Se pare că a învățat și cuvinte folosite rar în vocabularul unui copil de grădiniță, nu numai a ascultat povești. Dacă am făcut ceva bine până acum, ei bine i-am citit. Că o să fie un mega tolomac, ca și mine, și nu o să îi foloseacă la nimic cuvinte ca intrigat, asta e total altceva.

PS: Ca să nu aveți impresia că mă alint, am fost acasă la mama și am dat de cocarda mea de la finalul liceului. Prima amintire de acolo spunea așa: ”Sper ca la facultate să te distezi mai mult ca în liceu”. 😀 Priceless!

 

[P] Mii de oameni au găsit deja soluția unui weekend liniștit 

E duminică seara și te bucuri că scapi de încă in weekend.

Știu cum te simți.

Ai încercat in fiecare zi să le faci mancarea preferată în speranța că vor mânca.

Ca de obicei nu a funcționat și a trebuit să te rogi de ei, să îi ameninți, ba chiar să plângi.

Cu timpul te simți tot mai neîmplinita și nu știi unde greșești.

Poate ai încercat măsuri ca mersul la restaurant sau comandatul de mâncare, dar nimic nu a funcționat.

Așa am pățit și eu, până o prietenă mi-a spus secretul ei.

De două săptămâni nu mai am această problemă și sunt mai fericită ca niciodată.

Până și soțul meu a observat diferența, nemaivorbind de copii.

Soluția este o metodă brevetata în America și studiată în ultimii ani.

Ea ajută mii de familii din toată lumea.

E simplă și eficientă.

Doctorii o numesc mâncat inconștient și e cea mai simplă metodă prin care întregii familii o să îi placă mâncarea ta.

Cumpără o tabletă, accesează desenele preferate ale copiilor tăi și lasă-i pe micuți să privească liniștiți această minune a tehnologioei!

Mâncatul nu va mai fi niciodată un chin.

E atât de simplu! Încearcă și tu!

Eu azi sunt fericită. Și tu poți fi ca mine!

 

Cum să pregătești un copil pentru Electric Castle și pentru proteste

Am observat că de la primele ploi de toamnă, nu mai am nimic  interesant de văzut pe geamul de la bucătărie. Polonicul nostru de părculeț e gol. Gol. Gol. De la zilele de vară când abia arunci un copil în parc fără să fie călcat de vreo cinci mămicuțe strânse în gașcă să supravegheze pruncii, la primul semn de temperaturi sub 10 grade e gol. Atunci, e cel mai fain părculeț din lume și scoatem și noi pruncii la tocit tobogane și nu îi mai târâm până în parcurile mari de pe Someș.

În același timp un fenomen interesant și invers proporțional are loc în locurile de joacă din mall-uri sau în cinematografe sau în centrele de activități. Pruncii atacă brusc orice spațiu închis, spre ușurarea sclavilor personali care nu mai reușeau să îi țină fericiți între cei patru pereți apăsători ai casei.

Și totuși, chiar și feriți bine de aceste friguri groaznice, copiii să răcesc în draci. Părinții se răcesc în draci și apoi colegii de birou ai părinților se răcesc în draci. Nebunie curată!

Treaba e simplă de fapt. Dacă aveți chef de explicații pe lung și larg le găsiți aici: http://www.yalescientific.org/2009/10/mythbusters-the-common-cold-a-misnamed-virus/. Dacă vreți explicația pe scurt ea e așa: frigul nu e direct responsabil pentru răceli, ci indirect, deoarece lumea stă mult mai mult în spații închise și astfel microbii se răspândesc cu o viteză feroce. Într-un spațiu închis suntem ca un bufet suedez pentru viruși. Se uită la noi, rânjesc și ne halesc. În plus de asta nenorociților le place căldura. Nu zic eu, ci Yale. Da? 

Ca să vedeți cam cum arată mâinile și fața unui om răcit, băieții de la Mythbuster v-au pregătit acest micuț filmuleț educativ: http://www.discovery.com/tv-shows/mythbusters/videos/flu-fiction-minimyth/. Nu mă pot gândi cum arată mâinile sau jucăriile pe care le-a atins vreun beb molfăitor.

Așa că: o helancă, un polar, o geacă, papuci groși și vâju afară, căci frigul nu răcește copiii sănătoși și îmbrăcați bine, ci mai degrabă de asta sunt responsabili părinții friguroși și grădinițele și creșele și vecinii răciți și dușmanii care strănută pe noi. Un dac liber își ia cușma și râde gerului în față!

O pen-ultimă recomandare: Unii, mult mai deștepți ca mine, au făcut și un mic îndrumar legat de temperaturi și când să începi să te gândești că poate chiar nu e bine să ieși afară mai mult de 30 de minute căci ai putea degera. Aicișa puteți găsi informația cu pricina: https://www.ok.gov/health2/documents/weatherwatchforchildren2.pdf . Până și americanii, pe care în filme nu i-am văzut făcând vreun pas în afara traseului casă-mașină-mall-mașină-casă, zic că numai după ce temperaturile scad sub -13 grade ar trebui să îți faci griji de ieșit afară.

O ultimă recomandare: Dacă nu scoateți pruncii afară la ploaie și mocirlă îi lăsați practic nepregătiți pentru Electric Castle. Asta nu e parenting responsabil deloc!

O foarte ultimă recomandare: Dacă nu scoateți pruncii afară la frig, groaznic de frig, ninsoare și ploaie îi lăsați practic nepregătiți pentru proteste. Asta nu e parenting responsabil absolut deloc!

 

 

 

 

Tătici chillax, care nu știu încă ce îi așteaptă

Stau lângă mine. Unul cu un pic de chelie, burtică medie și tricou cu Superman. Celălalt cu barbă mare, jeanși rupți și hanoroc neglijent.

Vorbesc despre Docker, JS, Containere și Schema Forms, altfel spus chestii tehnice pe care le folosesc în proiecte și problemele de performanță pe care le au din cauza lor. Se scarpină în cap, se strâmbă, ajung la o concluzie. Trebuie să rescrie toată partea aia. Se gândesc să meargă să povesteacă cu încă un tip tare. Totul durează cam 10 minute.

Pe drum spre ieșire, cel cu barbă îl întreabă pe cel fără păr: I-au ieșit dinții?. Răspunsul vine cu mândrie: Daa, se luptă cu al doilea. După care urmează o discuție extrem de însuflețită de vreo 30 de minute în care am auzit așa: dinți, înghițit, banană, avocado, eu când eram mic, scuipă afară, 3 lingurițe, cereale cu lapte praf, mestecă singur, bucăți mari, 5 pași în față la nutriție, scuipă peste tot, blender, dormit, feliuțe, lapte, enervant, puii mei, deadline, chillax, mame stresate, viteză, jos din pat…Mi-am pus căștile, e prea multă conversație de mămici pentru mine.

Acuma m-am prins că Supermanii ăștia cu barbă sunt de fapt niște mămici deghizate în duri. Ei sunt tăticii mândrii și supercool care au fost iremediabil atinși de magia pruncilor și cărora nu le mai pasă că nicio bere cu băieții nu va mai fi la fel, că nicio beție până dimineața cu gașca nu va mai fi la fel sau că nicio plimbare în chiloți prin casă nu va mai fi la fel. Și cu toate astea sunt perfect fericiți și cool și chillax sub carapacea lor de duri.

Dar ce nu știu ei încă, e că magia pruncului vine la pachet cu o realitate mai dură și mult mai dureroasă decât cea a nopților nedormite, a pamperșilor explozivi și a mirosului perpetuu de vomă. În următorii 5 ani nu vor mai primi niciodată simple priviri galeșe dinspre iubitele lor, căci aventurile lor amoroase vor avea frecvența și durata dată de programul precis al procreării următoarei minuni căcăcioase.

Încă mai sunteți chillax? 😀

Disclaimer: Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare. Acest post este rezultatul unei ficțiuni, mai puțin revelația finală.

Must have într-o familie cu copii plimbători de viruși

Merg joi la grădiniță să ridic minunăție de balaur de la serviciul lui și dau de prunc pe budă, chircit, palid și concentrat.

– Copil? Ce îi cu tine?

Copil zice că îl doare burta, să îl mai las un pic și după aia mergem acasă. Cu un nivel de entuziasm de parcă veneam la grădiniță și nu plecam de la grădiniță, m-a luat de mână și mi-a zis că îl cam doare burtica și să ne grăbim acasă. Au urmat o după-amiază, o seară și o noapte în care pruncul s-a mutat în baie și a tras cele mai incredibile bombe, de am alergat de câteva ori să verificăm dacă nu a spart buda sau dacă nu s-a lansat deja pe orbită.

Ziua următoare, când am decis să îl medicamentăm și să îl ținem acasă, am aflat că e vorba de enterocolită și că în grupa mare e petrecere de căcăcioși.

No, dă-i pace, că o clismă nu strică niciodată. În două zile era pe picioare și deja ne mânca ficații.

La două zile fix după ce pruncul și-a revenit, mă trezesc în mijlocul nopții cu o durere incredibilă de mațe și desfășurarea exploziilor era deja clară. No, parcă pe pielea proprie nu e chiar numai o clismă. Dar măcar se pare că enterocolita asta e visul oricărui grăsan. Să nu poți mânca și chiar dacă reușești să mănânci,  totul curge din tine, nimic nu se pune, ba chiar greutatea scade. Știu, știu, e numai apă, dar sună promițător.

La încă o zi, mă trezesc cu minunatul meu soț bântuind chircit prin casă și căutând cu viteză un loc de ușurare. Nu suna bine deloc ce se întâmpla acolo. Deloc. Deloc. No, las că o clismă nu strică niciunui bărbat carnivor. Numai bine se mai detoxifică și după aia o să aibă un ten sclipitor!

Și am început să ne uităm la micuț și să așteptăm cu teroare pogorârea spiritului împrăștiat asupra lui. Dacă se manifesta cu violența observată la noi, exista riscul de a-i zbura pampersul de pe el, deci trebuia ținut bine. Nici nu am vrut să ne gândim la deshidratare, spitale, perfuzii și alte chestii de gen.

Se pare însă că micuțul nu e atins de afecțiuni gastrice și în timp ce îl priveam mulțumiți ne-a lovit amintirea. Micuțul e singurul dintre noi vaccinat împotriva virușilor nenorociți ce produc astfel de afecțiuni. Și am respirat ușurați și la fiecare pârț îl verificăm cu maximă mirare. Cumva nu ne gândeam vreodată că o să dăm față în față cu bolile pentru care l-am vaccinat și că o să răsuflăm ușurați, dar uite de unde a sărit iepurele.

Mda, ce voiam să vă zic de fapt e că într-o familie cu doi adulți și un prunc cu enterocolită două buzi sunt MUST have! Și că o bășină nu vine niciodată singură. Și că expresia Te doare în cur de … e foarte prost folosită.

De ce ar trebui să ducă NUMAI tații copiii în parc

Nu știu dacă v-am zis, dar bucătăria noastră e avanpostul perfect de spionat părculețul de copii din curtea interioară. Dacă stai să speli vasele te poți delecta cu tabloul perfect al mămicuțelor și tăticuților care roiesc protectiv în jurul odoarelor. Noi îi spunem polonic din cauza dimensiunilor reduse și de aici încolo când o să spunem polonic o să ne referim la minusculozoșenia noastă de parc.

Ieri era așa de frig și pruncii erau așa de agitați încât am decis să iau măsuri. Am convocat consiliul de familie extraordinar și am decis ca tatăl să scoată pruncii în polonic. Proteste peste proteste, dar folosindu-mă de dreptul de veto plusat de privirea mea ucigașă, s-au înfofolit și la joacă.

Între timp, căci nicio super gospodină nu suportă să nu mai aibă nicio furculiță curată, m-am pus la spălat vase. Când ridic privirea spre polonic, îmi cad ochii pe o gâlmă turcoaz care urca în patru labe scările spre cel mai înalt tobogan din parc. Rămân nemișcată. Gâlma era copilul meu cel mic al cărui cap se ridică eroic dinspre al doilea rând de scări și tot în patru labe ajunge pe toboganul spirală. Bum-bum-bum inima îmi bate în piept și în față ochilor văd numai căzături, drumuri la urgențe și dinți rupți. Pruncul se așează familiar în fund pe tobogan, își ia avânt și încetișor începe să coboare. Scanez repede să văd unde îi e tatăl. Văd că nu era fix sub tobogan (unde aș fi stat eu, dacă cumva ”Doamne feri” l-aș fi lăsat pe micuț să ajungă până acolo la cei doar un an și opt luni ai lui) să îl ajute să coboare și pe când piticania își dădea drumul mă aud strigând mut Atențiieee, își dă drumullll. Tatăl apare de la fix un pas mai încolo, îl ajută și totul e numai hlizeală.

Spălatul vaselor devine periculos pentru mine și decid să nu mă mai uit deloc în părculeț. Mă duc mai bine să fac curat în baie. Când mă întorc în bucătărie să iau un burete aud râsete și veselie. Mă uit cu drag pe geam și ce să vezi. Copilul mare și copilul mic se învârteau de zor pe carusel. Cel mic se ținea singur și se hlizea la maximum. Șoc și groază! Odraslele mele pe care le-am crescut așa de greu învârtindu-se pe carusel în viteză, fără centuri de siguranță și fără căști de protecție. Omul ăsta o înnebunit.

Totuși supraviețuiesc fără nicio daună. Se întorc în casă mult mai târziu, veseli ca niște pițigoi și roșii în obraji. Femeie, taci mâlc și nu zi nimic.

Acum stau eu în retrospectivă și mă gândesc că poate e mult mai bine ca băieții să meargă afară numai cu tatăl lor, să se dea pe ce știu ei, să trăiască periculos și să ia toată distracția din joaca asta. Mămicuța slabă de înger să stea pe curu ei și să îi învețe să se joace cu plastilină, să picteze, să facă activități și să le citească. Adică, cumva ar trebui să fie o completare între părinți, iar pruncii să rămână cu o gamă completă de activități, trăiri, adrenalină, cunoștințe, căzături și vânătăi. Mă gândesc că au nevoie și de blândețea mamelor, dar și de hârjoneala un pic dură cu tații. Cum ar arăta mersul în parc în care eu zic: Nu ne dăm pe carusel cu viteză! Sergiu, jos, jos, Nu e voie acolo sus! în timp ce și ei și tatăl lor se uită la mine cu fețele alea de Chill, woman. Chill!. Îmi și imaginez familile care merg în parc în cuplu formate dintr-un copil semi-înfrânat, o mămica vigilentă și un tătic plictisit de moarte care se gândește Aoleu, prevăd că mă cheamă pe mine să mă bat la școală cu ăia din clasa mai mare care i-au furat sandwich-ul.

Așa că decret că pielea mea e mult prea fragilă pentru temperaturile astea crunte. Mi-ar sta mult mai bine la căldură, chiar și spălând vase cu ochii doar în chiuvetă!

 

kidssledding