Ascult

Ascult de zile întregi pe un repeat obsesiv o melodie și îi sorb cuvintele și clipul. Chipul lui mă fascinează, atât de sălbatic și atât de tânăr. Pentru prima dată mă simt bătrână. Încep să înțeleg micile nebunii din ultimii ani, părul ras, tatuajele, dorul crunt de mare. Sunt toate doar un urlet disperat împotriva timpului și a ce îmi fură.

Privind videoclipul ăla, îi înțeleg perfect pe cei care o iau razna la vârsta mijlocie. Cei care fug cât văd cu ochii ca să mai trăiască o ultimă dată gustul amar al unei iubiri nebune. Să mai simtă o ultimă dată cum e să atingă pe cineva pentru prima dată. Să mai miroasă o ultimă dată părul celuilalt în prima dimineață de după. Să închidă ochii și să simtă cum le fuge pământul de sub picioare când sunt strânși în brațe pentru prima dată.

Am ajuns la vârsta “e recomandat ca după o anumită vârstă”. Mamografie, Papanicolau, controlul sării, 20 de minute de mișcare zilnic, o verificare anuală de rutină, ultima șansă la o pensie privată, o ușoară alterare a ligamentelor, cremă antirid, vopsea cu acoperirea firelor albe, cel mai bun moment de renunțat la fumat, reducerea cărnii, regim mediteranean, un control cardiac, ce boli aveți în familie?, e prea multă agitație pentru noi, un concediu relaxant într-o zonă liniștită, papuci Reiker…

Mi-e dor de mare. Mi-e dor de acei 18 ani pe care nu am știut cum să îi port. Mi-e dor de tot ce nu am fost când ar fi trebuit să fiu.

Căcat! Măcar e vremea încă tânără pentru un cercel în nas.

Advertisements

Pinguina Morgana cea avangardistă

Jumătatea din dreapta era muștar pe jumătatea de sus și mov închis pe jumătatea de jos. Jumătatea stângă era mov închis pe jumătatea de sus și muștar pe jumătatea de jos. Era probabil cea mai urâtă geacă ce avea să calce vreodată pe holurile școlii și era a mea. Am zâmbit amar și am mulțumit. Mai aveam de așteptat vreo doi ani până când lungana de soră-mea avea să mai facă un salt spre cer și geaca ei roșie cu guler rotund și un pic de blană albă pe dedesubt avea să îmi rămână mie. Atunci numai, puteam scăpa delicat de chestia mov.

Într-o seară, păluga apare plângând în camera în care îmi făceam eu temele. Tocmai primise o geacă nouă. Roșie. Ura roșul. Era o geacă cumva ca un mare sac foarte gros care se închidea în niște nasturi ce imitau oase roșii lungi. Era interesantă și avea o croială care o făcea foarte greu de purtat de alte elemente umane non-pălugi. Eram salvată. În sfârșit geacă roșie cu guler rotund urma să fie a mea.

Păluga a plecat la facultate și într-o vacanță de iarnă, pe cel mai crunt ger posibil, am mers în vizită la ea, la capitală. Mi-am cumpărat din ceva talcioc o geacă maro deschis cu un guler imitație de blană de tigru. Era la modă și chiar nu conta că arătam oribil în ea.

Ultimul monstru a fost înlocuit de o geacă fashion icon, tot primită de la ai mei. Era întruchiparea unui pinguin galben evadat la Cluj, incredibil de pufoasă și groasă, de un minunat galben deschis. Deasupra genunchilor se strângea ușor, destul cât să creeze din depărtare, iluzia optică a unui pinguin regal, ca un fel de pinguina Morgana ce apărea șontâc pe aleile dintre cămine. La ea, am purtat în toate iernile facultății mele niște pantaloni largi, groși, de stofă neagră și niște bocanci albaștrii cu care cred că puteam urca și Piatra Craiului în mijlocul iernii. Eram o arătare incredibilă, probabil încarnarea tuturor bancurilor cu fetele de la politehnică.

După pinguin au urmat mulți ani de terapie prin shopping și de geci negre, cât mai negre, iar acum că sunt oficial vindecată, mi-am luat un palton muștar. După foarte mulți ani am realizat că totuși, cea mai faină geacă oribilă cumpărată de ai mei era cea cu muștar și mov. Cred că mă formau să fiu avangardistă, dar eu m-am încăpățânat să mă chinui în zadar să fiu la modă și m-am pierdut mulți ani în negura adolescenței, precum pinguinul prin ceața din diminețile de toamnă din Observator.

Mama, scuze…m-am ratat.

Despre fân

Am copilărit în Alba Iulia pe strada Mărăști. Am adoleșcentit tot pe aceeași stradă și m-am măritat tot pe strada Mărăști din Alba Iulia. Era mai mică și mai scurtă ca celebra Mărășești, dar era strada mea, unde stătea familia mea și bunicii mei. Pe strada Mărăști nu exista fân, numai praf și noroi. În serile de vară stăteam în camera din față, cu geamurile larg deschise, visând cu cartea în mână la verile petrecute de colegii mei la bunici la țară. Auzeam cum mergeau la fân, cum se urcau pe căpițe să ajute la ridicatul lor. Unii povesteau despre nopți magice în hambarul plin de fân. Pe cât se mândreau bunicii că ei sunt de la oraș, pe atât mă necăjeam eu că sunt de la oraș.

Într-o vacanță la munte eram la mama naibii pe un deal și am dat de o bunică și un bunic care lucrau la fân. Cu La Medeleni rulând încă în minte am zis că e musai să îi ajutăm. Cu ocazia asta am aflat că fânul gâdilă. Fânul e plin de polen și de praf. Fânul înțeapă. Fânul intră și prin haine. Fânul miroase grozav până nu mai poți respira din cauza alergiei la fân.

Urăsc oficial fânul!

Acestă postare ciudată e doar un răspuns timid către o postare a prietenei mele de facebook Roxana C. cu mesajul: cine are curajul să își deschidă mintea și să o pună pe masă, va da cu siguranță de cineva care să o înțepe enervant cu un pai de fân, stând liniștit și ferit la umbra unei căpițe uriașe. Așa că scrie despre ce vrei tu, dar eu te provoc să scrii despre pisici și fân, pare un subiect foarte bun pentru vârsta ta. 😉

Aventuri porno cu mintea mea

Conduceam încet spre serviciu și mintea s-a trezit iarăși spunându-mi că nu fac treabă bună pe un proiect. “Nu ai câștigat clientul de partea ta. Nu ai trimis mail-ul la timp. Nu ai stat să analizezi destul de bine cum să scoatem funcționalități noi de la ei. Dacă ai lua o carte de PMI nu ai știi jumătate din termeni. Ce ești tu? Project manajer sau secretară, și încă una incompetentă?” Și câte și mai câte mi-a zis. Ajunsesem deja la jumătatea drumului și eram sigură că nu fac nimic bine și mai mult încurc echipele decât să îi ajut.

Pe când mă dezumflam așa frumos, apare sora ei geamănă, să îi zicem mintea doi, și începe să o hâșâie pe sora ei, mintea unu. “Stai măi Ruxandră măi, că ai dres aia cu clientul până la urmă. Echipa are de lucru și ne-am prins cum să dăm de funcționalități. Hai măi. Gândește-te numai. Dacă ai fi așa de slabă te-ar da afară în șuturi. Cine să te țină cu fițele tale și glumele proaste și programul tău haotic, dacă nu ai face treabă cât de cât?” Uhuu. Așa mai vorbim. Hurraa! Super project manajera s-a întors în acțiune.

Dau muzica la maximum. Deschid bariera. Parchez urlând pe ACDC. Pun piciorul de super project manajeră pe pământul firmei când aud un “Pssttt?”. Întorc capul și o voce suavă îmi șoptește “Gagica? Câți manageri ne-străluciți ai cunoscut până acuma și toți erau bine mersi în scaunele lor?……Așa mă gândeam și eu!” Mijesc ochii să o văd mai bine. Nenorocita de minte unu revenise. Mă fute zilnic.

declarație personală publică

eram pe la începutul anului într-un aeroport în tranzit și așteptam de câteva ore să plecăm mai departe. mă durea capul groaznic și nu aveam chef nici de conversație și nici de citit. la un moment dat, vis-a-vis s-a așezat un cuplu foarte tânăr. timp de o oră s-au ținut strâns de mână, s-au pupat și s-au uitat unul la altul de parcă tot universul se dizolvase în jurul lor. m-am uitat continu la ei o oră cu ochii injectați de migrenă, jinduind după senzația aia de gol în stomac. m-am gândit că niciodată nu o să mai simt cum îmi fuge pământul de sub picioare când îi văd numărul apărând pe ecran sau cum nu o să îmi mai tremure mâinile prin părul lui. și i-am urât pe copiii ăia. i-am urât așa cum bătrânii acri urăsc tot ce are ziua de mâine încă în față.

aseară stăteam chircită în pat și simțeam cum mă doare fizic lipsa soțului meu. simțeam cum mă dor mâinile care îl căutau și rămâneau încleștate pe o pernă. simțeam cum îi căutam mirosul și nu i-l mai găseam. simțeam cum mă sufoc de dor. în loc să plâng ca proasta, am râs ca nebuna. am râs de bucurie că încă știu ce simțeau puștanii ăia în aeroport și nu l-am mai urât așa de tare că a plecat. și nu i-am mai urât așa de tare că se iubeau de parcă lumea stătea în loc.

cheers darling! happy 8!

Confesiunea unui fost fumător

Pățiți vreodată, dimineața, când veniți la birou să fie colegi afară la fumat și voi să încetiniți pasul, nu ca să vorbiți cu ei, ci ca să trageți tare în piept fumul de țigară?

Merg încet, pun capul în pământ, inspir tot fumul scos de alții și îi urăsc profund pentu că sunt prea tineri și nebuni și atât de curajoși. Apoi îmi caut mult timp butonul cu care deschid ușa ca să mai pot trage câteva fumuri din depărtate în speranța că poate o să îmi ajungă măcar în vreo zece alveole.

Nu știu cum sunt alți foști fumători, și deși cu greu m-aș putea numi fostă fumătoare, jur că nu există zi în care să nu-mi doresc să fumez. Am zile în care îmi pun căștile, închid ochii și simt cum mă las încet pe spate într-un șezlong, în picioarele goale, la umba unei glicine, cu o țigară bună în mână și trag agale fum după fum.

Stau așa câteva secunde bune după care îmi jur iarași că eu o să fiu prima la chioșcul de la colț când se anunță că au găsit un tratament pentru cancerul pulmonar.

Probabil că nu o să îl găsească în timpul vieții mele, dar mai am o șansă să mă mai senilizez un pic și dacă prind 70 de ani, cu chibritul cu care ar trebui să aprind lumânările eu o să îmi aprind o țigară.

Voi nu pățiți așa ceva, nu?

 

 

Epifanie la ceas de apus

Epifanie. Îmi place mai mult cum sună epifanie decât revelație, e cumva mai delicat și mai mistic decât simplul revelație.

Azi am avut o epifanie care o să fie așa de siropoasă de mai bine citiți ce urmează cu un pahar de apă rece cu lămâie în mână. După cum vă știu eu pe majoritatea, plecați de ceva timp de acasă, s-ar putea să vă pice totuși bine dulcegăria ce va urma.

Eu cred în rădăcini. Cred că oricât de departe ne-am duce și prin oricâte locuri am umbla, undeva avem niște rădăcini la care ne întoarcem invariabil, pentru a ne încărca de calm, de încredere, de căldură și de forță.

De fiecare dată când pun piciorul gol, vara, pe mozaicul din curtea părinților mei simt cu îmi iau seva din mozaicul pe care l-am văzut prinzând viață. De fiecare dată când mă așez pe canapeaua din bucătărie și scârțăie ca și când se rupe imediat simt cum mă copleșesc zilele în care stăteam pe ea și o priveam pe mama călcând și mă apucă de mână o căldură care mă alină. De fiecare dată când mă spăl pe dinți și îmi sare pastă pe oglinda din baie îmi amintesc cât se supăra mama că murdărim tot în calea noastră, iau un prosop, șterg, zâmbesc și simt cum oglinda rece îmi liniștește mintea agitată. Glicina din curte, scaunele de răchită pe care le scoteam vara din garaj, laleaua roșie din rond, primită de la Andrei, primul băiat căruia i-a plăcut de mine, gresia roz din holul mic, tabloul din camera mijlocie, furnicile care atacau dormitorul părinților, ciucurii de la covorul din sufragerie, setarul mamei de bijuterii, încuietoarea stricată de la dulapul de pantofi, perdeaua de la ușa de la bucătărie…toate, micuțe particule de energie.

Fiecare colț din casa aia e o rădăcină de-a mea și de fiecare dată când merg acasă îmi înfig puternic picioarele în pământul ei ca să îmi trag puterea.

Casa mea părintească nu mai e a mea. A fost vândută acum câteva luni și deși casa nouă a părinților mei, în care stăm deja de trei ani, e minunată, mult mai practică și mai frumoasă, oricât de mult îmi înfig picioarele în pământul ei, îmi e străină. Nu îmi dă energia după care tânjesc atât când merg spre orașul meu natal. Nu o simt încă ca acasă.

Apartamentul nostru, deși e făcut de noi și ne reprezintă total în simplitatea, voioșenia și dezordinea lui, nu poartă încă destule rădăcini ca să funcționeze ca acumulator de energie. Mai repede e un vampir de energie din cauza vampireilor care îl populează.

Așa că am rămas fără priza de unde mă încărcam.

Și aici a apărut epifania. Stăteam la apus în parcul Babeș, pe undeva departe de alei. Băieții jucau fotbal în depărtare. Eu stăteam pe o banca, sub un stejar imens, iar între mine și ei era un câmp de păpădii.

Priveam înspre apus printre păpădii și am simțit calmul pe care îl căutam de atâta timp. Mi-am înfipt bine picioarele în pământ și pentru prima dată după mulți ani am simțit că am regăsit ce căutam, deși atât de departe și atât de diferit.

Am zâmbit. Am tăcut. Am început să îmi trag seva.

și mi-am găsit aerul…

După cum ați citit ieri, mi-a cam ieșit fum pe urechi. Ca să-l sting am făcut fix ce ziceam. Am dus pruncii în două zări, m-am întors frumos acasă și mi-am scos adidașii de la naftalină.

Am scos bicicleta, am umflat roțile, am șters pânzele de păianjăn dintre spițe și am pornit spre bazin.

Mi-am zis că e o zi faină de încercat lucruri noi așa că m-am dus ață spre bazinul nou din Grigorescu de la Sun.

Ziua începea perfect. M-am conversat cu tanti de la bilete care mi-a cerut legitimația de student și atunci am început să strălucesc așa ușurel pe dinăuntru.

Un culoar numai pentru mine. Apă destul de rece ca să poți înota liniștit. Pun casca, pun ochelarii, îmi iau inima în dinți și dau drumul la cronometru.

1.45. La naiba! 1.45. La naiba! Dar staii, măcar am reușit să înot o lungime întreagă fără să mă sufoc.

Și încă o lungime. Și încă una. Hmm, parcă mișcările reveneau natural. Hmm, pauza asta de trei ani parcă nu a lăsat urme așa de nasoale.

1.55. La naiba!

1.43. Hai că e mai bine.

Într-o oră eram ca un pește în apă, mai bine zis ca o orca în apă, și legam lungimile fără efort prea mare. Am ieșit fericită în plină glorie fără să mă mai uit la cronometru.

M-am mai conversat cu tanti de la bilete. I-am zis că e binișor bazinul, mai puțin vestiarul în care era să îmi iau o ușă în cap când mă uscam pe păr, la singurul uscător, pus fix lângă ușă. Dar, nu-i bai, vestiarele oricum nu e bine să fie gândite de oameni care chiar merg la bazin.

Am luat bicicleta, am dat o tură prin parc și am revenit acasă. După un sparanghel ratat, m-am așezat în tihnă să mă uit la Sir David Attenborough și la păsările lui flamingo.

Când scriu asta sunt înapoi pe val cu zâmbetul meu de studentă pe buze.

Sfat de la o tinerica pățită: când vă apucă o ușoară depresie sau o mică supra-solicitare, dați-o pe bicicletă printre mașini să se cace pe ea de frică, lăsați-o fără aer cu fiecare lungime de bazin înotată și la final îndopați-o cu un sparanghel grețos.

mă trezesc câteodată fără aer

mă trezesc câteodată fără aer.

merg înainte. nu văd niciun rost. răsărit după răsărit. apus după apus. niciun sens.

birou plin. hală de muncă. gălăgie. căști. muzică. muzică care să îmi alunge gândurile.

simt cum alunec fără niciun motiv. alunec. trebuie să mă las să alunec.

încă o zi și dispare.

taci. taci. lucrează. o să dispară. încă o zi.

zâmbește, râzi, o să dispară. tot timpul dispare. nu are niciun motiv să fie aici. o să dispară. lasă-te să aluneci în ea și accept-o.

uită-te în ochii ei și salut-o. o cunoști de mult.

i-ați o zi liberă. scufundă-te. scufundă-te în apă până simți cum îți explodează plămânii. urlă mut. înghite apă și luptă să ieși la suprafață.

respiră.

o să te înec nenorocito. 

scufundă-te iarăși. și iarăși. și iarăși.

respiră.

 

 

Doi frați pătați

Am scris o chestie. E dură și dubioasă, dar a curs într-o oră ca și cum era scrisă deja. E stângace și nu știu dacă urmează vreun stil de povestire. E ceva.Poate vă place. Poate nu vă place. Ce-o fi o fi 🙂


Doi frați pătați

– Trage mă! Hai, mai tare! Mă Ilie, nu te mai boci atât și trage.

Nu pot să mai trag. E prea grea. Când o ridicam să o pun în pat parcă nu era așa de grea. Iară o scap.

– Futu-i mama mă-sii, mă Ilie. Nu o mai scăpa că ne prinde dimineața dacă mergem așa încet. Oprește-te mă din plâns, că te bat eu cu mâna mea.

Ba plâng.

– Hai în spate. Lasă că vin eu în față, poate așa merge mai ușor. Mai avem numai un pic.

Ce grea e. Cum o fi oare așa de grea? Era tare slabă. Ce să fi făcut? Avea ochii aia negri. Dacă nu făceam cum a zis, mă omora.

– Ai luat lopata? Dă încoa. Poate așa îți miști mai repede picioarele. Uite, după colț și am ajuns. Bietul taica, numai de el îmi e groază.

Bietul taica. Ce ar zice dacă ar vedea acuma cum o cară și pe ea? Oare el o iubea? A dus-o de atătea ori la doctor și s-a ținut de ea să se facă bine. Îi râdea de fiecare dată în față și îi repeta că asta e răzbunarea ei.  

– Las-o jos. Ia coroana și florile. Mă apuc eu de săpat. Tu stai de șase. Dacă îl vezi pe Maftei, ieși în calea lui, că sigur e beat mort. Doar a băut toată dimineața de la taica, nenorocitul dracului. Cretina naibii. Bine măcar că e ultima dată când trag după tine. Ia mă. Sapă și tu, că nu mai pot.

Nu sap, Iancule. Nu mă pune să sap. Nu vreau să dau de taica.

– Ce stai mă așa ca mutu? Pune mâna și sapă!

Sap, sap. Numa să nu dau de taica. Azi dimineață l-am îngropat și pe el. Ce ar zice dacă ne-ar vedea acum? Am lovit ceva.

– Iancule, auzi. Cred că am dat de taica.

– Lasă mă, că ai lovit numai în lemn. Hai, ieși de acolo.

– Iancule, ajută-mă! Ajută-mă că pică pământ pe mine. Scoate-mă de aici!

– Ce te-ai speriat mă așa? Credeai că te îngrop și pe tine și rămân eu cu banii? Prostu dracului. Te pocnesc de nu te vezi.

Bani? Am lăsat-o pe mama să moară și el se gândește la bani.

– Ilie, ia-o de picioare s-o aruncăm în groapă.

E așa de rece.

– Gata. Acuma hai să punem pământul la loc.

– Iancule, nu zicem o rugăciune?

– Zi tu, mă!

– Doamne…nu știu. Era beată ca întotdeauna. Nu am ajutat-o, am lăsat-o așa, acolo, pe podea. M-am uitat la ea până nu a mai respirat de la vomă. Puteam să o salvez.

– Și la ce era bun, mă? Mâine să se trezească și să o luam de la capăt? Să o târâm din baruri? Să o scoatem din șanțuri? La ce bun mă, prostule?

– Era mama noastră, Iancule.

– Mama noastră, mă? Când s-a purtat ultima dată ca mama noastră? Când ți-a luat adidași ultima dată? Când ți-a pus sandviș la școală ultima dată, mă? Zi.

– Știu.

– Da, când ne-a furat banii strânși toată vara la muncă? Da, când te-a lăsat singur pe câmp, de te-am căutat toată noaptea? Da, când l-a oprit pe tata să ne ia cu el?

– L-a oprit pe tata?

– Așa bine prostule. Ea l-a oprit. Că tata ne lua cu el și eram și noi normali. Nu așa. Și eu? Eu cu ce i-am greșit, mă? Că dacă nu era taica, acuma eram și eu în groapa de lângă. Și uită-te la mine acuma. Uită-te cum am ajuns. Cu ce i-am greșit?

– Iancule, știi că era beată.

– Era dară, ca totdeauna. Da să nu tragem noi după beția ei, mă Ilie. Ne omora pe amândoi până la urmă.

– Doamne iart-o! Și pe taica. Și pe noi.

– Nu mai plânge mă Iliuță. O să ne fie mai ușor așa. Hai să o acoperim.

Mamă, uite cum cade pământul pe tine. O să pun și coroanele la loc. O să merg la biserică și o să îți aprind lumânări, cum m-a învățat taica. O să îți aduc flori, mamă. Promit mamă. Nu am vrut mamă. Nu am vrut.

– Hai să mergem. Să o ierte cine o putea.

….

Se face lumină. Oare Soarele ne vede? Am îngropat-o pe mama.

– Acuma ne culcăm. După aia îți zic ce facem.

– Nu pot dormi.

– Nici eu.

– Merg azi la școală?

– Nu.

Cum să calc eu în școală? Eu am omorât-o pe mama.

– Mănânci o pâine cu gem, mă?

– Și lapte rece vreau.

– Scoate farfurii. Eu mă duc în cămară.

Acum ar fi dormit toată ziua. Seara s-ar fi trezit. Ne-ar fi trimis după mâncare și băutură la magazin. Dacă nu îi aduceam, urla la mine. Se îmbrăca și mergea ea să își ia. Îmi lua și mie o ciocolată și spunea să o iert, că nu vrea. După aia se punea pe băut și o lua de la capăt.

– Iancule? Mai fă-mi o felie.

– Eu ți-s mamă, mă! Eu!

Știu.

– Săptămâna viitoare sunt major. Vorbesc cu nea Vasile să mă ia zugrav pe lângă el să mă învețe meserie. Spunem că a plecat după tata și că nu știm când vine înapoi. Oricum toți o știu. O să ne lase toți în pace.

– Și eu?

– Tu, ce?

– Eu ce fac?

– Rânești la porci!

– Nu avem porci.

– Și zicea de tine că ești cel mai deștept din clasă.

– Cine?

– Nas Cârn

– Ai vorbit cu ea?

– Da cine naiba mergea la ședințele tale cu părinții, prostule? A zis că ești cel mai deștept din câți a văzut în fundătura asta. Te ții de școală, că altfel îți rup picioarele. Banii de la taica îi folosim să mergi la liceu și după aia pentru facultatea. Clar?

– De unde atâția bani?

– Mă prostule. De ce dracu crezi că am lasat-o pe mama să moară, mă cap sec? Ne bea toți banii, mă. Și taica o muncit pentru ei. Și îs mulți și dacă rămâneau la ea îi bea pe toți. Rămâneai și tu un cur cu picioare în satul ăsta de căcat.

– Nu vorbi așa.

– Ba vorbesc. Că ne-am salvat pe noi. Pe tine, idiotule.

– Plângi, Iancule?

Plâng mă, plâng. Că am omorât-o pe mama și nu știu dacă nu m-am omorât și pe mine.

– Iancule, mai dă-mi lapte.