Reflecții la început de școală

Copilul mare începe mâine școala.

A probat cămașa, cravata, pantalonii și chiar maieul.

Nu știu cum o să se descurce la școală și câtă carte o să se lipească de el.

I-am pregătit ghiozdanul și mi-am turnat un pahar de vin.

Mă pregătesc moral pentru ce știu sigur că se va lipi de el. Multe fete. Foarte multe fete.

E frumos de pică. Dar, frumos!

Advertisements

No ultra premier all inclusive for sea people

Tocmai am venit din Turcia. Prima mea vacanță ultra premier all inclusive. De altfel, cel mai probabil, ultima mea vacanță ultra premier all inclusive.

Când minunatul meu soț, ăla fugit să se relaxeze multe luni în țări exotice, a declarat că nu e o glumă și chiar pleacă, eu mi-am zis că în neamul meu sunt numai femei de fier, așa că nu ratăm vacanța de vară și ne îmbarcăm spre cea mai simplă variantă posibilă: avion, microbuz, resort înstelat, mare caldă și blândă, munți de mâncare și viață lejeră. De acum încolo o să o numim: șâgâdâm turkium vacanță.

Am picat cu ale mele trei tricouri, două rochii de plajă și un costum ieftin decathlon, în ultra lux, ultra inclusive, ultra rochii de seară, ultra fițoșag, ultra comunitate rusă și turcească. Mă așteptam la asta, dar nu mă așteptam la o plajă faină, la poalele unor munți, aproape goală. Lumea ultra premier, din resortul ăsta și tind să vreau să generalizez, stă mai mult la piscină cu entertainment crew, cu bikini party, cu bunți-bunți și multă votcă cu gheață.

Seara de pe la șase, plaja era pustie, cu o singură excepție a unor români care jucau un fotbal cu super hăhăieli cât era plaja de lată. Lumea apare pe la șapte, extrem de parfumată, aranjată pentru făcut poze cu apusul, de către un fotograf profesionist, înainte de cină și spectacol.

Nu mă pot plânge de nimic în afară de pisica_diavol_otoman care s-a furișat noaptea la noi în cameră și și-a marcat teritoriul în tenișii pruncului. Am avut tot confortul din lume. Toată mașinăria care întreține sutele de turiști merge ca unsă și totul strălucește de dimineața până seara. De la spații de joacă pe plajă, la spații de joacă în interior, de la aqua park pentru copii până la mini-golf, totul e gândit pentru ca familiile cu copii să aibă o vacanță cât mai entertaining.

În mare, eram ca niște roboței pe bandă rulantă veniți să consume ce le dă resortul și nu veniți să se bucure de soare, mare, nisip, briză, apus, răsărit, baie noaptea, scoici…

Cred că cel mai acut am simțit aparenta lipsă de libertate. Evident puteam alege să părăsim resortul. Am încercat să o facem fără să apelăm la un taxi și după o jumătate de oră de mers din resort în resort, intr-o mizerie de nedescris, nu găsisem, încă, o trecere de pietoni ca să putem ajunge peste drum unde începea orașul. Am renunțat…

Evident că puteam merge la un restaurant a la carte și în resort, dar după ce am plătit masa inclusă în bilet, parcă nu ne-a mai ars și ne-am conformat să ne fie foame la ore fixe. Meniul e impresionat și practic imposibil să nu găsești ceva de mâncat, oricâte pretenții ai avea. Interesant e că fițele modistelor dispar la masă. Am văzut dive cu farfurii pline cu vârf cu cartofi pai și pangrasius prăjit sau cu baclavale.

Deși am avut tot ce am vrut( și subliniez TOT), mie mi s-a părut trist și steril și tare departe de senzația aia de vacanță cu toate simțurile și miserupism plin de nisip, care înseamnă marea pentru mine. Resortul ăsta putea sta și în deșert că tot la fel era, nu înțeleg ce căuta marea pe lângă el.

Astea mi-s primele gânduri și dacă vouă vă place genul ăsta de resort nu mă înjurați, am povestit numai preferința mea pentru altceva, ceea ce nu invalidează cât de mișto sunt serviciile unui resort. Despre adevăratele aventuri cu turci, spitale, farmacii, taxiuri, aeropoarte și bacșișul omniprezent, cu altă ocazie.

Bagaje și băgăjele

Eram în clasa a treia, imediat după revoluție. Draga de mama, să-i dea Domnu sănătate, s-a gândit că nu ar fi rău să mergem în tabără la mare. Bagajul făcut, urcat prunc în tren și tâgâdâm toată noaptea până direct la Costinești. Răsărit de soare din mare văzut din tren și emoția gâtuind stomacul. Mi le amintesc perfect.

Mirajul a mai durat puțin și în gara pârjolită din Costinești am aflat prima mea lecție de viață care mă va ajuta inclusiv azi: Nu pune niciodată în bagaj mai mult decât pot căra mâinile sau umerii tăi. În cei 3km de la gară până la tabără am mai învățat două lucruri importante: că nu există gentilbăieți și că înjuratul nu cară bagajele mai ușor. Cel mai abitir am înjurat ghiudemul bunicului. Bunicul făcea ghiudem din carne de oaie. Era așa de uscat că știam sigur că va rezista căldurii.

Ghiudemul ăla ne-a salvat de foame într-o zi când nici cei mai viteji dintre noi nu s-au putut atinge de mâncarea de la cantină. În seara aia am împărțit ghiudemul meu, pateul alteia și pâinea unui băiat și am fost fericiți. A doua zi, același băiat mi-a spart arcada într-o luptă dreaptă. Am învățat că mai bine nu mă bat căci sunt prea mică și stângace.

Seara mergeam la discotecă la Ring și dansam ca apucații. Nu consumam nimic pentru că ne țineam banii să ne cumpărăm a doua zi o cutie de suc cu pai. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Mai erau niște bile de gumă colorate care erau la mare preț. Am învățat și că eu făceam parte dintre copiii mai fără bani, dar că e ok și așa.

Era o fetiță superbă, blondă cu părul lung și cu niște espadrile albe. Toți băieții o invitau la dans. Am învățat și că fericirea stă într-o pereche de espadrile albe. Când am ajuns acasă mi-am luat unele. Au fost albe fix două zile. Picioarele îmi miroseau crunt și degetul mare îmi lăsase o mică urmă de unde începeau să se rupă. Poate totuși fericirea stătea într-un păr lung și blond, așa cum eu niciodată nu voi avea.

După zece zile am reluat Golgota târâtului bagajului înapoi la gară. În locul ghiudemului duceam acasă toate dulciurile posibile, cadou pentru ai mei, care cu siguranță nu mai văzuseră nici ei așa minune. Bagajul era la fel de greu. Mânerul îmi tăia umărul care suferea încă de prăjeala aplicată consecvent în cele zece zile. Măcar eu am adus ceva folositor. Soră-mea ne-a adus numai păduchi de la Năvodari. Am învățat și cum miroase petrolul aplicat pe păr săptămânal tot restul verii și cum pocnesc ouăle de păduchi.

Anul următor nu am mai avut ghiudem, dar mi-am dus cu mine și niște pantofi albi care se murdăreau mai greu și cremă de plajă. Parcă bagajul era la fel de groaznic.


Mâine plecăm la mare. Un adult, un băietan și o gâlmă atomică. Prevăd un băietan foarte nervos că și-a luat două perechi de șlapi și ditamai Insula comorii. Eu o sa fiu o divă care o să spele chiloți începând cu a treia zi.

PS: Vă rog eu frumos să vă trimiteți copiii în cât mai multe tabere.

.

Când facebook-ul îți zice că îți e dor de soțul tău

Bling bling, notificare. Tap, tap, deschid notificarea.

You shared 5 days in a row and your friends are reacting. Ieiiii. Să dansăm împreună.

Ha? Am share-uit 5 zile la rând? Ha? Serios? 5 zile la rând. No, dă-i pace. Aveam ceva important de zis, sigur.

Peste 3 zile. Bling bling, notificare. Tap, tap, deschid notificarea.

You shared 3 days in a row and your friends are reacting. Ieii?

 

Ha? Pe bune? Ce naiba?

Ați auzit vreodată de dopamină? ”Dopamina e un neurotransmițător care ajută la controlarea centrilor de recompensă și plăcere ai creierului.”. Mănânci o tablă de ciocolată. Yuhuu, dopamină. Bei un pic cam mult. Yuhuu, dopamină. Ți-ai cumpărat al treilea sacou galben. Yuhuu, dopamină. Problema cu gagica asta e că e așa de plăcută că vrei să o ai tot timpul cu tine și mai nasol e că o poți obține simplu și rapid. E un deliciu să o ai.

Știți ce face icoana aia de notificări de like-uri de la facebook? Yep, dopamină.

Cuiva îi place ce ai pus tu pe perete. Simplu și rapid, cu un singur click, fără să te dai peste cap, fără să te străduiești să faci ceva special. Simplu, rapid, feedback instant. Cuiva îi place de tine. Dopaminăă.

Dar de ce am devenit eu brusc dependentă de dopamina asta de pe facebook? Păi poate în primul rând pentru că soțul meu e plecat într-o foarte lungă delegație, cu access restricționat la mijloace de comunicare, deci nu mai are cine să îmi hrănească zilnic nevoie de a fi plăcuta de cineva și de a fi specială. Pe lângă asta, în totala mea nebunie, m-am decis să fac o pauză de ciocolată, deci nu îmi mai pot lua nici de acolo dopamina asta nenorocită.

Așa că, fără să îmi dau seama am ajuns să mă hrănesc cu iconița de notificări. De curiozitate mi-am instalat un activity tracker pe telefon. 87. De 87 de ori mi-am verificat facebook-ul de pe telefon într-o zi… fuck me.

După asta m-am apucat de citit despre cum funcționează dependența de dopamina și am descoperit ceva, ce nu știu cum să traduc, numit instant/immediate gratification și acolo am mai zis un oau și am ajuns la concluzia că dependența pe care am dezvoltat-o putea veni la orice moment și din multe alte cauze.

No, după ce mi-am făcut psihanaliza în mijlocul uliței, vă las cu o întrebare: Ia priviți în browser, aveți deschis faceboook-ul toată ziua indiferent dacă sunteți acasă sau la serviciu? Kabooommm, dependență îi zice. O să vă ia puțin să acceptați…

O bucătărie cu patru uși

Când afară erau 35 de grade, în mica noastră bucătărie cu patru uși albe se făceau 29 de grade cel puțin. Vara, întindeam hainele la uscat dimineața, le strângeam de la uscat în câteva ore și le puneam în niște coșuri albe până venea mama acasă. Mama venea de la serviciu pe la patru jumătate. Mâncam cu toții, după care ea dădea drumul la aragaz și se apuca de gătit pentru ziua următoare. Simțeam cum se încingeau pereții și mai tare.

Pe la șapte termina cu mâncărea și scotea de după una dintre uși o cuvertura veche albastru cu verde și un cearceaf mai vechi. Ridica mușamaua pe care mâncam și întindea perfect cuvertura și cearceaful pe masa de lemn veche. Băga fierul de călcat în priză. Până se încălzea fierul cât trebuia, punea pe scaunul din dreapta coșul cu haine curate, urmând să mute pe scaunul din stânga hainele călcate.

Tata avea o cămașă galbenă din material tare. Aia se călca greu. Mama o tot întindea cu mâna. Întindea fiecare cută cu mâna dreaptă. Inelul, cumpărat de mult, i se învârtea pe deget în timp de mâna mângâia cămașa. Degetele pipăiau materialul de dedesubt și verificau fiecare cusătură. După aia lăsa să alunece ușor fierul pe cămașă, ca într-o joacă. Începea cu gulerul, continua cu mânecile, fețele, ocolea fiecare nasture și apoi spatele. Cămășa galbenă se muta pe colțul scaunului din stânga. Urma cămașa albastru deschis, cămașa albă, cămașa crem, cămașa gri. În bucătărie se făceau 31 de grade și mama răsufla tot mai greu.

Mă tolăneam pe canapeaua din bucătărie, îmi luam un fruct și o întrebam de ce calcă pe căldura aia. Îmi răspundea că mai bine să pun mâna să duc cămășile pe umeraș și să am grijă să nu le mototolesc. Mă duceam la dulap de parcă purtam porțelanuri. Cămăși în carouri, cămăși albastre, cămăși bordo. Ce de cămăși deja călcate erau în dulap.

Reveneam în bucătărie. 32 de grade. Mama călca acum șervete de bucătărie, prosoape, tricouri, orice se putea călca. Toate hainele se strângeau cuminți în turnulețe care așteptau să își găsească cărăușul spre dulapuri.

33 de grade. Se lăsa seara. Mama, eu ies pe afară. Nu știu când vin. Mâine o să calc eu hainele până vii tu acasă. 

Lasă, mai bine nu., zicea mama.

I-am călcat o cămașă soțului meu înainte să plece. Am pus-o pe un colț de scaun și când m-am uitat la ea mi-am dat seama de ce nu mă lăsa mama să calc eu.

M-am tolănit pe canapea. Mi-am luat un măr și mi-am mâncat dorul după zilele de 33 de grade din bucătăria noastră cu patru uși albe și de dansul pe care îl făceau mâinile mamei pe cămășile tatei.

 

 

Adevărata listă de rezoluții, verificată la mijlocul anului

  • Manichiură cu gel – checked
  • Socată. Munți de socată – checked
  • Jazz in the park – checked
  • Mers la bazin săptămânal – checked
  • Electric castle – checked
  • Mâncat multe legume și verdețuri – checked
  • Depeche Mode – checked
  • O zi pe lună pentru mine – checked
  • Mai puțin timp pe FB, mai mult citit – checked
  • Un prieten nou pe an – checked
  • Concediu de vară de 3 săptămâni – checked
  • Să fiu mega, ultra, incredibil de Zen – checked
  • Să nu mai scriu prostii – checked

Mi se pare mult mai fain să îți faci liste cu ce sigur nu o să reușești să faci nici în acest an decât să te prostești cu ce vrei să faci. Ia uite câte am realizat anul ăsta! Am reușit să fac tot ce m-am gândit că sigur nu o să reușesc să fac. Am o rată de succes de 100% și încă nu e gata anul. Sigur reușesc o normă incredibilă de 150% cu ce o să descopăr că mi-ar fi putut plăcea să fac și nu știam la începutul anului că mi-ar fi putut plăcea să fac.

Mai e o chestie pe care o pot adăuga chiar acum pe listă: Să nu mănânc o cutie întreagă de înghețață de sorbet de lămâie în timp ce lucrez de acasă. Checked! – 102%!!!

Sunt așa de eficientă și self-impruvuibilă în mod continu. Ceva de speriat!

 

 

 

 

 

 

O mamă de băieți cu obiective clare

Stăteam eu așa la semafor și priveam în gol cum mi se topește parbrizul, când undeva din dreapta apare cu pas voios un mega super bunătăciun. Pe la 18-19 ani, tricou alb mulat, pantaloni scurți mulați exact cât trebuie, șapcă kaki, rucsac de sport în spate, ochi divini, pectorali în formare, picioare lungi și zvelte, zâmbet fermecător.

Pe când începeam să șterg saliva de pe volan, în loc să am cel mai firesc gând posibil pentru un homo sapiens pe căldura asta, că l-aș invita la o limonadă rece home-made fără inhibiții și obligații , eu mă gândeam ce fain ar fi ca băieții mei să arate așa când o să fie mari.

Fără a da în generalizări feministe, credeți că un tată de fată, dacă vedea venind spre el o bunătăciune de 18-19 ani, se gândea ce fain ar fi ca fata lui să crească așa frumos și ea?

Mda. Așa mă gândeam și eu.

 

photo: http://teenwolf.wikia.com/wiki/Dylan_O%27Brien

 

Game over

Săptămâna trecută am scris o aiureala de postare despre tatuaje care a luat proporții epice.

A fost distribuită serios și a ajuns la zeci de mii de cititori. A fost chiar și copiata și postată de unii pe peretele lor fără să menționeze sursa.

Totul bine și frumos până când au venit comentariile. Am aflat că sunt proastă, frustată, că mănânc căcat, că mă cred specială și că sunt full of shit.

Mno, aceste vorbe m-au durut. Știu că pentru unii e normal să arunci cu injurii când ceva nu îți place, dar pentru mine nu prea. Mi-am dat seama că nu mă ține deloc. Mai mult, mi-am dat seama că nu poți blogări in mod public, dar numai așa pentru cei pe care îi cunoști și care își mențin bunul simț când au ceva de zis, deoarece când accidental scri ceva care e distribuit masiv, nu mai ești în cercul tău confortabil și ți-o iei. Nasol e că nici nu știu ce aș putea răspunde la asemenea vorbe, deoarece eu mă blochez total când dau de violență verbală.

Sunt prea panseluță pentru chestia asta. Dacă nu știu să răspund la astfel de reacții atunci am ce căuta pe aici prin lumea asta?, mă intreb eu.

Iau o pauză. Mă gândesc cum să revin sau cum să mă imunizez. Fac eu cumva 😉

Ce să nu întrebi un om tatuat

Ați observat că mai nou prin reclame nu mai e plin de lumbersexuali ci e plin de tineri tatuați?

Aș vrea să las aici trei întrebări pe care să nu le puneți unui om tatuat chiar de prima dată când îl vedeți. Cred că v-ar putea ajuta în viitorul apropiat, când toată lumea din jurul nostru o să fie tatuată.

1.Oai, te-a durut?  

Serios acuma? Tu ce răspuns aștepți? Crezi că dacă îți răspunde că nu e rău, o să ai mai mult curaj să îți faci unul? Doare. Ăsta e adevărul. Te doare de unde îți râcâie cu acul direct în rană până în vârful urechilor. Doare câteodată de îți tremură mâinile. Dacă crezi că să te tai cu o foaie e nasol, ei bine asta e mult mai nasol. Serios! Doare! Orinde ți-ai face doare, iar în unele zone doare mai rău, nu mai puțin rău. Adică scara începe de la Doare și urcă spre Doare de îți vine să îi dai la ăla un pumn dacă mai face și un punct pe pielea ta. OK?

2.Și ce înseamnă tatuajul tău?

Ce îți trebuie ție să te bagi în viața omului? Știu că te-ai uitat la LA Ink și acolo fiecare tatuaj avea o poveste semi-profundă și parțial lacrimogenă, dar poate că ăia care au ajuns la TV sunt singurii care aveau o poveste și voiau să o și povestească. Restul poate erau numai masochiști care doreau un pic de adrenalină, alții doreau doar un tatuaj care să arate fain pe picior după ce se bronzează, alții și-ar face ceva, așa, ca un tribal că arată bine pe mușchi, iar alții cred că o iubesc pe Natasha până la moarte. Chiar vrei să le pui o întrebare cu un răspuns așa simplu? Mai sunt o parte care s-au gîndit multișor ce să își facă, poate l-au desenat de zeci de ori până a arătat perfect sau l-au umplut de semnificații atât de personale că nu vor să îl povestească. Sau poate vor sau poate nu vor. Dar dacă vor, de ce ți l-ar povesti ție chiar de prima dată?

3. E permanent? Dar ce faci când te plictisești de el? Dar cum o să arate când o să fii bătrân?

Când o să avem pielea ridată și lăsată, mă gândesc că o să arătăm toți la fel de rău, cu sau fără ele. Așa că, ce sens are întrebarea asta? Ah, și dacă chiar crezi că a înnebunit când și-a făcut tatuajul am doar un cuvânt: laser! Îl pulverizează în sute de particule minuscule pe care globulele albe o să le scoată afara din corp. Altă întrebare?

Și bonus: Pot sa pun mâna?

Azi nu. Mâine? Poate mâine. Ok? Nu te supăra, hai mâine și vedem.

 

 

photo: http://www.dailymail.co.uk/femail/article-2353445/Mother-covered-80-body-tattoos-splitting-husband-new-man-appearance-scares-off.html

Am descoperit azi o doamnă

Am descoperit azi că mai am o șansă mică de tot de a deveni o doamnă, în puținul de viață care mi-a rămas. Mai bine și acum decât deloc.

E zi de cățărat pentru copilul mare, ceea de însemna o oră de pauză pentru mine. Pe când mergeam spre sală, ne-am intersectat cu una dintre instructoarele de la sală care avea o mândrețe de păr de mi-au rămas ochii la el și la ea și la picioarele ei perfecte și la mâinile ei tonifiate, dar în general la păr. Mi-am băgat mâna în al meu și era așa de îngrășat și murdar de mi s-a făcut rușine.

Am lăsat copilul la cățărat, am intrat în primul coafor și am cerut o spălare și o aranjare. Și rapid! După 20 de minute, părul meu simțea în sfârșit că a ajuns pe capul corect al unei doamne, exact cum a sperat el toată viața. Fața, mâinile, picioarele, unghiile și tot restul corpului îl detestau. Piciorul drept a încercat să îi pună piedică celui stâng ca să cad și să poată călca în picioare mândrețe de păr. O unghie mi-a sărit în ochi și a urlat: Dar la manechiură te durea dacă intrai?

Aș vrea să mulțumesc pe această cale soțului meu pentru nenumărate momente de viață celibatară pe care mi le oferă. Cu ocazia acestora aflu și eu cum se comportă doamnele adevărate ( și un pic nespălate).

Luv you, babe. NU VENI ACASĂ!