Reflecții pe o bancă

Uită-te un pic la copilul tău și spune cum îl vezi când îți pui ochelarii perfecționismului.

Dacă îți vine să zici mototol, încearcă să zici precaut, o calitate care îl va ajuta toată viața să nu își asume riscuri inutile.

Dacă îți vine să zici fricos, încearcă analitic, o calitate care îl va ajuta toată viața să vrea să cunoască totul legat de lumea în care e, înainte să acționeze.

Dacă îți vine să zici încăpățânat, încearcă perseverent, o calitate care îl va ajuta toată viața să nu se dea bătut.

Dacă îți vine să zici împiedicat, încearcă visător, o calitate care îl va ajuta toată viața să creeze și să vadă frumos unde alții nu observă nimic.

Dacă îți vine să zici tolomac, încearcă blând, o calitate care îl va ajuta toată viața să iubească oamenii și să le facă bine.

Dacă îți vine să zici prost, încearcă să îți spui că poate nu ai explicat destul de bine și încearcă să o faci diferit.

Copiii noștri vor fi insultați, călcați în picioare și jigniți toată viața lor. Începe chiar de la grădiniță și continuă zilnic. Colegi, profesori, prieteni, necunoscuți, toți o să le pună o etichetă. Hai, încearcă să nu fii tu primul. Îmi pare rău, dar nu e perfect. E ca mine și ca tine. E creat imperfect.

Încearcă să fii tu primul care îl ajută să înțeleagă cum e și la ce poate folosi cum e. Ajută-l să vadă că nu există defecte. Reinterpretează-le tu pentru el și dă-le numele corecte și utilizarea bună. Fă asta pentru el, dar fă asta și pentru tine. Așa o să îți mai dezlipești și tu din etichete.

Îi al naibii de greu, dar încearcă să te porți cu el cum ai vrea să se poarte lumea cu el. Încearcă să îi vorbești cum ai vrea să îi vorbească alții.

Încearcă doar… Fii tu primul!

 

Advertisements

1 lucru de luat, 1 lucru de dat

1 lucru vreau să iau din anul ăsta și să îl duc în anul viitor, în afară de carisma mea grozavă și de fundul meu mare.

Lucrul ăsta e ce vreau să vă las și vouă  după încă un an în care mi-ați ținut companie și m-ați făcut să mă simt grozav.

Dragilor, să fiți iubiți și în direct de pe frigiderul meu, ceva mega siropos, dar singurul lucru care contează:

DSC_1550.JPG

Berea cu ghimbir și Crăciunul traditional

Aveam ieri o stare de melancolie ciudată. Melancolie din aia de îți stă ca un nod în gât și îți întunecă mintea și așa alterată.

Pur și simplu nu vreau să fiu adult de Crăciun. Eu vreau înapoi Crăciunul din copilăria mea, când eu eram copil și nu aveam de făcut decât bradul și așteptatul să treacă ziua. Asta făcea ca fiecare glob să fie studiat cu minuțiozitate și plasat în locul perfect pentru el, la distanță perfectă de alte globuri poziționate perfect.

Bălăcindu-mă în butoiul ăsta de melancolie am făcut ce știe orice adult să facă ca să alunge gândurile. Am deschis o bere. Am băut-o și am așteptat anestezierea neuronală. Nimic. Nu funcționa. Melancolia asta era o blestemație rezistentă. Am mai deschis o bere. Am băut-o încet și am așteptat. Tot nimic.

Am ridicat sticla spre lumină și am căutat procentele de alcool. Nu existau. M-am uitat la ingrediente. 0 alcool. Beam limonadă de ghimbir cu nume de bere de ghimbir.

Morții mă-sii. Măcar cu băutura sunt copil de Crăciun. Am tras aer în piept și m-am decis să fiu și bărbatul casei de Crăciun. M-am îmbrăcat bombănind și am dus cu gunoiul.

Fericirea se ia cu lingurița

Mă cac pe mine de frică să nu mor înaintea de 89 de ani și primele semne de senilitate. Ca atare am început să mă caut în fiecare an de năpasta asta cruntă numită cancer, care a ținut morțiș să se joace cu nervii familiei noastre. Nu am nicio garanție de nimic, dar măcar simt că așa am grijă de mine.

Ieri, stăteam deja de o jumătate de oră pe holurile unor cabinete când mi-am făcut curaj să îmi ridic ochii din telefon și să mă uit în jur. Am văzut fețele albe și sleite de puteri, perucile proaste care mai dădeau puțină demnitate bolnavelor. Aparținători rămași fără cuvinte de alinare, muți de neputință. Tăcere. Multă tăcere.

Mi-a venit rândul. Am intrat, am încercat să glumesc, dar râsul parcă nu îi mai suna la fel. Ne vedem peste un an. Asta e tot ce voiam să aud. Cuvintele au venit și sufletul mi-a răsuflat ușurat.

Am fugit repede afară, ușoară ca un fulg. Am zâmbit la ploaie. Am sărit grațios peste o baltă. Numai că fețele, fețele mi se roteau prin cap. Oare cât timp mai au? Ne vedem peste un an. Numai atât contează. Numai ce fac cu anul ăsta contează.

Fericirea o să mi-o iau cu lingurița. Zilnic, lingurițe mici, lingurițe mari, lingurițe mijlocii, cu înghețată galbenă, cu jeleuri roz, cu mere verzi, lingurițe dulci, lingurițe reci, lingurițe calde… Zilnic, educat, cu încăpățânare și voluntar. Asta o să fac eu încă un an. Tu?

 

Mantra pentru dat în bară

Hai. Ridică capul. Uită-te la mine. Știu, doare. Da, ai dat-o în bară. Nu, nu sunt alții de vină. Tu ai dat-o în bară. Rău? Nu știu ce să zic. Poate că azi ți se pare că rău. Mâine poate o să crezi altceva.

Inevitabil? Da. Toți o dăm în bară. De ce te aștepți ca tu nu? Ah, nu trebuia să o dai în bară? Poate că da. Poate că nu.

Și ce vrei să faci acum? Să îți mai plângi puțin de milă? Ok. Cât vrei? O oră? Două?

Vrei să fugi? Da, poți face și asta. Păcat că nu o să vezi cum poți drege ce ai făcut. Ce faci data viitoare? Fugi iarăși?

Hai. Spăla-te cu apă rece. Ce-i prostia asta? Unde crezi că ajungi dacă totul e simplu și nu faci niciun pas greșit? Îți zic eu unde. Niciunde. Ai scuze? Așa, și? Toți avem.

Știi care o să fie diferența dintre tine și ceilalți care au scuze? Tu o să îți pictezi zâmbetul pe față și o să faci tot ce poți să repari și numai după ce ai făcut tot ce ai știut o să te las să te dai bătut. Da. Atunci poți pleca, dar cu capul sus și pregătit de ape și mai dure.

Hai Izmaile. Toate pânzele sus!

 


Dacă vreți să vă arătați susținerea față de scriitorul de serviciu încercați cu un like/comment. Scriitorul se hrănește din aprecieri. 😉

Despre două nunți mai puțin tradiționale

Erau ultimele zile ale lui 2000 sau ale lui 2001, nu îmi mai amintesc exact. Mama și tata strânseseră bani, numai ei știu de unde, și mi-au luat un bilet la Atlassib până la soră-mea în Franța. După 40 de ore ajungeam în sudul Franței și mă pregăteam să gust țara care îmi furase sora. Soră-mea lucra serile, după școală, la un restaurant indian. Noaptea de revelion nu făcea excepție. M-a parașutat la niște prieteni până la 11-12, după care am plecat cu toții într-un club. Cele 40 de ore de drum își faceau simțite urmele, așa că m-am pus într-un colț pe o bancă și ma uitam la lume. Lângă mine s-au așezat doi tipi. Unul dintre ei era incredibil de frumos. M-am făcut că nu îi văd și mi-am continuat observarea lumii. Când m-am întors cu privirea către ei, erau îmbrățișați și se sărutau îndelung. Am rămas privindu-i și nu îmi venea să cred. Era prima mea întâlnire cu un cuplu gay. Mi se părea ciudat cât de normali păreau și totuși erau gay.

De atunci nu am mai întâlnit cupluri gay mulți ani. În schimb am avut un prieten care era obsedat de sex anal. În același timp era extrem de vocal împotriva “poponarilor”. Și totuși visa tot timpul la sex anal. Mi se părea ciudat cât de normal părea și totuși ce își dorea.

După alți mulți ani am întâlnit doi colegi, total gay și total deschiși cu asta. Mi se părea ciudat cum și-au asumat toate atitudinile care au venit cu manifestarea deschisă a preferințelor lor. Mă gândesc câteodată dacă băiatul cu sexul anal și-ar asuma deschis preferința. Nu că ar fi ceva anormal la asta, dar nici că ar fi considerat prea normal de mulți.

Băieții ăștia vor să se căsătorească în curând, ca orice cuplu normal cu visuri normale. Nu o să o poată face în țara lor, aici ei sunt anormali. Eu cred că anormal de curajoși doar.

Acum unii o să ziceți că sunt pro-gay și o să îmi transmiteți tot felul de gânduri bune. Nu sunt pro-gay. Nu sunt anti-gay. Mi se pare ceva atât de normal că nu se mai pune problema de pro și anti.

Ionel, Mihai: felicitări! Cred că se zice tot casă de piatră!

 

 

Dureri în gât revelatoare

După răceala nasoală de acum două săptămâni, am rămas cu o ușoară jenă în gât. Jena asta, o individă fără niciun pic de bună creștere, s-a transformat în ultimele trei zile în cea mai cruntă durere de gât cunoscută de mine vreodată. Închipuiți-vă că mâncați cactuși și cât îi molfăiți în gură e ok, când înghițiți e mai greu, dar după ce au trecut de amigdale se agață cu fiecare țep de pereții gâtului. Ai de capu meu. După două zile în care începeam să văd avantajele durerii în gât asupra dietei mele, azi noapte a fost și mai nasol. La cocktail s-au adăugat frisoane și febră, iar azi dimineață m-am trezit cu șmirghel în gât. Micuțul s-a sincronizat cu mine și a zâmbit soarelui cu febră, urlete și pumni. Mno, am fost la doctor, am aflat baiurile și ne tratăm.

Deabea acum, însă, începe povestea mea. Draga mea vecină, un pic foarte însărcinată, mi-a făcut ceai vitaminzant și smoothie în timp ce urlătorul ei cel mare îi stătea lipit de picior și a fugit șontâc de mi-a cumpărat medicamente. Mama unui fost coleg de grădiniță de-al celui mare, sunată pe nepusă masă dimineața la 7, l-a dus și pe el la școală ca eu să nu ies din casă. Mama unui nou coleg de școală cu care abia am început să schimbăm cincizecișiopt de vorbe, fiind proaspăt bolindă și ea, a zis că mâine imi provoacă gâtul la un bol de supă de casă și ochiul cu un stick cu filme, iar cumnata mea și-a dat o întâlnire în pijamale mâine cu nepotul cel mare.

Măi, niciodată nu m-am simțit așa de bine bolnavă. Mi-am dat seama și ce mega proastă am fost până acum când spuneam că eu nu prea am prieteni și nici nu am nevoie de ei. Nu știu ce idee SF aveam eu despre prietenie, că trebuie să fie ceva conexiune specială, că trebuie investit timp, că să trebuie să te vezi des, că să ai interese comune și alte prostii din astea. De fapt era mult mai simplu de atât, era vorba de oameni cărora le pasă de tine destul cât să te ajute când ai nevoie, iar ce vine peste asta poate avea multe forme.

Fetele: mersi mult!

Șot: încă o dată îmi dau seama că lipsa ta ne oferă numai oportunități! Poți să mai stai un pic. Dar, numa un pic. Da?!?!?!

Scrisoare către prietenul meu tăcut din America

Salut prietene de peste ocean!

Nu știu cine ești sau dacă ne cunoaștem, dar vreau să îți zic mersi că stai zilnic să citești chestii mai vechi de pe aici. Îmi place să mă culc cu tine în gând și să mă trezesc cu tine în față. Presupun că te plictisești groaznic prin țara făgăduinței dacă stai să citești amețelile mele, dar în același timp mă bucur. Dacă îți e greu acolo dă-mi de veste și te ajut cu o chirie ieftină acasă, în tărișoara noastră dragă.

La final, te îmbrățișez! Nu ai întâlnit cumva un băiat George pe acolo? Am fost colegi de școală și mi-a zis mama că a plecat și el în America.

Te pup. Dă și tu un semn, să ne cunoaștem mai bine.

Jurnal de voluntar amator – Episodul cu prunc, cu jale și cu cocon

În deja buna tradiție a familiei, nu vrem să treacă niciun an fără ca să scormonim pământul și să lăsăm după noi câțiva copaci.

În primul an veneam acasă cu o sută de povești despre copchii dezbrăcați pe un frig crunt și despre o nouă prietenie legată mai tare în jurul hârlețului.

În al doilea an veneam acasă cu sufletul mândru de dădea să plesnească de pruncul meu și vitejia lui.

Anul ăsta am venit acasă mulțumind Domnului că am supraviețuit și am și terminat.

Toată săptămâna am fost răcită. Rău. Pe zi ce trecea eram tot mai rău, iar vineri dimineața m-am trezit cu capul vâjâind și febră. Am lucrat de acasă și nu am scos nasul afară deloc sperând că azi o să fiu bine. Sâmbătă dimineață l-am ridicat pe micuț din pat și cumva mi-am întins ceva la spate. Au urmat câteva secunde fără aer și am simțit cum orice mișcare îmi băga cuțite în spate. Am luat o dușcă de pastile și când am dat cu ochii de pruncul mare mi-am dat seama că o să am probleme mult mai mari decât cele ce puteau trata pastilele. Nu mai voia să meargă. Tudorică nu venea și atunci el ce face numai printre oameni mari și necunoscuți.

Am mituit copilu cu croisante cu ciocolată și am purces. Un friggg, ai de capu meu. Un dealll, ai de capu meu. După ce am urcat dealul… l-am coborât, că acolo era parcela noastră. Dăm să ne cuplăm cu un nene și îl auzim Dar ăstia nu au curățat iarba?. Ne luăm destinul în propriile mâini și săpăm. După o oră începe pruncul Dar Tudorică de ce nu a venit? Cât mai stăm? Când plecăm? De ce îi pămîntul ăsta așa tare? De ce nu a bătucit lumea pământul la puieți? Mită, multă mită.

Am băgat mare cu bucuria omului care înțelege în sfârșit că greutatea excesivă îl poate ajuta în viață, chiar și dacă numai la bătucitul pământului de lângă puieți. Curând am terminat parcela și ne-am apucat de spațiul de lângă parcelă. Am mai plantat vreo două parcele. Copilu o descoperit depozitul de puieți și asta l-a făcut mega fericit. Brusc aveam de ce să fim acolo. Trebuia să plantăm câți mai mulți puieți, ca el să poate să mai aducă și alții. După ce am exterminat vreo 34 de râme și am deranjat din hibernare vreo 4 cosași, am dat peste un cocon de ceva. Era moale, alb și frumos. L-am pus ușor în pământ cu frică că l-am omorât. Mi-am amintit de Murakami. Tata tocmai a terminat 1Q84. Să nu uit să îl întreb el ce a priceput.

La 13:03 fix am declarat cocktailul de medicamente incapabil de a mai ajuta și am luat-o la pas spre casă.

Pe când coboram dealul ăla mare, am dat cu ochii de cele mai groaznice parcele posibile: pantă de vreo 70 de grade de sus până jos, expunere 100% la vânt, dar cu șiruri perfecte de puieți ridicând capetele spre soarele proaspăt ieșit din nori.

Am plecat capetele cu rușine că nu mai stăteam să ajutăm și am promis că la anu voi fi de fier.

La mașină am tras un genunchi zdravăn în ușă.

La anu voi fi de fier! Acuma mănânc un marțipan, dar la anu voi fi de fier!


Dacă sunteți curioși:

Episodul 1 : https://rbanici.wordpress.com/2016/03/23/jurnalul-unui-voluntar-amator-ep1/

Episodul 2 :

https://rbanici.wordpress.com/2016/10/29/jurnalul-unui-voluntar-amator-episodul-cu-prunci/

Lupte crunte cu mize mari

Duminică dimineață m-am trezit într-o larmă de nedescris. Am sărit speriată din pat și am alergat spre bucătărie de unde se auzeau niște strigăte înfiorătoare.

Băiatul cel mare, ascuns după ușa frigiderului, se apăra de ceea ce părea să fie un atac monstruos.

Brânza încerca să îl dezintegreze cu un fascicol laser. Roșile se aliniau pe raftul de sus și săreau în formație kamikaze spre capul lui. Iaurtul se transformase în bombe atomice și se pregătea să îl reducă la cenușă. Măslinele își ridicau capetele malefice cu sâmburii pregătiți de atac.

Șunca tăiată în felii ultra subțiri avea un plan diabolic de a-l sufoca. Vinetele ninja pregăteau feliile de ceapă camuflate perfect pe post de stele criminale. Spanacul stătea în cumpănă și aștepta rezultatele atacurilor anterioare pentru ca să decidă ce să facă. Oala de ciorbă pândea gata să îi dea lovitura finală și să îi arunce capacul în cap.

Un urlet groaznic se auzi la final. Ușa de la frigider se trânti, iar dușmanii picară loviți de materialul rece. O voce miorlăită se ridică spre cer și spuse: Mamăăă! Nu mi-ai luat nimic de mâncat! Pot să iau o bomboană?