Despre două nunți mai puțin tradiționale

Erau ultimele zile ale lui 2000 sau ale lui 2001, nu îmi mai amintesc exact. Mama și tata strânseseră bani, numai ei știu de unde, și mi-au luat un bilet la Atlassib până la soră-mea în Franța. După 40 de ore ajungeam în sudul Franței și mă pregăteam să gust țara care îmi furase sora. Soră-mea lucra serile, după școală, la un restaurant indian. Noaptea de revelion nu făcea excepție. M-a parașutat la niște prieteni până la 11-12, după care am plecat cu toții într-un club. Cele 40 de ore de drum își faceau simțite urmele, așa că m-am pus într-un colț pe o bancă și ma uitam la lume. Lângă mine s-au așezat doi tipi. Unul dintre ei era incredibil de frumos. M-am făcut că nu îi văd și mi-am continuat observarea lumii. Când m-am întors cu privirea către ei, erau îmbrățișați și se sărutau îndelung. Am rămas privindu-i și nu îmi venea să cred. Era prima mea întâlnire cu un cuplu gay. Mi se părea ciudat cât de normali păreau și totuși erau gay.

De atunci nu am mai întâlnit cupluri gay mulți ani. În schimb am avut un prieten care era obsedat de sex anal. În același timp era extrem de vocal împotriva “poponarilor”. Și totuși visa tot timpul la sex anal. Mi se părea ciudat cât de normal părea și totuși ce își dorea.

După alți mulți ani am întâlnit doi colegi, total gay și total deschiși cu asta. Mi se părea ciudat cum și-au asumat toate atitudinile care au venit cu manifestarea deschisă a preferințelor lor. Mă gândesc câteodată dacă băiatul cu sexul anal și-ar asuma deschis preferința. Nu că ar fi ceva anormal la asta, dar nici că ar fi considerat prea normal de mulți.

Băieții ăștia vor să se căsătorească în curând, ca orice cuplu normal cu visuri normale. Nu o să o poată face în țara lor, aici ei sunt anormali. Eu cred că anormal de curajoși doar.

Acum unii o să ziceți că sunt pro-gay și o să îmi transmiteți tot felul de gânduri bune. Nu sunt pro-gay. Nu sunt anti-gay. Mi se pare ceva atât de normal că nu se mai pune problema de pro și anti.

Ionel, Mihai: felicitări! Cred că se zice tot casă de piatră!

 

 

Advertisements

Dureri în gât revelatoare

După răceala nasoală de acum două săptămâni, am rămas cu o ușoară jenă în gât. Jena asta, o individă fără niciun pic de bună creștere, s-a transformat în ultimele trei zile în cea mai cruntă durere de gât cunoscută de mine vreodată. Închipuiți-vă că mâncați cactuși și cât îi molfăiți în gură e ok, când înghițiți e mai greu, dar după ce au trecut de amigdale se agață cu fiecare țep de pereții gâtului. Ai de capu meu. După două zile în care începeam să văd avantajele durerii în gât asupra dietei mele, azi noapte a fost și mai nasol. La cocktail s-au adăugat frisoane și febră, iar azi dimineață m-am trezit cu șmirghel în gât. Micuțul s-a sincronizat cu mine și a zâmbit soarelui cu febră, urlete și pumni. Mno, am fost la doctor, am aflat baiurile și ne tratăm.

Deabea acum, însă, începe povestea mea. Draga mea vecină, un pic foarte însărcinată, mi-a făcut ceai vitaminzant și smoothie în timp ce urlătorul ei cel mare îi stătea lipit de picior și a fugit șontâc de mi-a cumpărat medicamente. Mama unui fost coleg de grădiniță de-al celui mare, sunată pe nepusă masă dimineața la 7, l-a dus și pe el la școală ca eu să nu ies din casă. Mama unui nou coleg de școală cu care abia am început să schimbăm cincizecișiopt de vorbe, fiind proaspăt bolindă și ea, a zis că mâine imi provoacă gâtul la un bol de supă de casă și ochiul cu un stick cu filme, iar cumnata mea și-a dat o întâlnire în pijamale mâine cu nepotul cel mare.

Măi, niciodată nu m-am simțit așa de bine bolnavă. Mi-am dat seama și ce mega proastă am fost până acum când spuneam că eu nu prea am prieteni și nici nu am nevoie de ei. Nu știu ce idee SF aveam eu despre prietenie, că trebuie să fie ceva conexiune specială, că trebuie investit timp, că să trebuie să te vezi des, că să ai interese comune și alte prostii din astea. De fapt era mult mai simplu de atât, era vorba de oameni cărora le pasă de tine destul cât să te ajute când ai nevoie, iar ce vine peste asta poate avea multe forme.

Fetele: mersi mult!

Șot: încă o dată îmi dau seama că lipsa ta ne oferă numai oportunități! Poți să mai stai un pic. Dar, numa un pic. Da?!?!?!

Scrisoare către prietenul meu tăcut din America

Salut prietene de peste ocean!

Nu știu cine ești sau dacă ne cunoaștem, dar vreau să îți zic mersi că stai zilnic să citești chestii mai vechi de pe aici. Îmi place să mă culc cu tine în gând și să mă trezesc cu tine în față. Presupun că te plictisești groaznic prin țara făgăduinței dacă stai să citești amețelile mele, dar în același timp mă bucur. Dacă îți e greu acolo dă-mi de veste și te ajut cu o chirie ieftină acasă, în tărișoara noastră dragă.

La final, te îmbrățișez! Nu ai întâlnit cumva un băiat George pe acolo? Am fost colegi de școală și mi-a zis mama că a plecat și el în America.

Te pup. Dă și tu un semn, să ne cunoaștem mai bine.

Jurnal de voluntar amator – Episodul cu prunc, cu jale și cu cocon

În deja buna tradiție a familiei, nu vrem să treacă niciun an fără ca să scormonim pământul și să lăsăm după noi câțiva copaci.

În primul an veneam acasă cu o sută de povești despre copchii dezbrăcați pe un frig crunt și despre o nouă prietenie legată mai tare în jurul hârlețului.

În al doilea an veneam acasă cu sufletul mândru de dădea să plesnească de pruncul meu și vitejia lui.

Anul ăsta am venit acasă mulțumind Domnului că am supraviețuit și am și terminat.

Toată săptămâna am fost răcită. Rău. Pe zi ce trecea eram tot mai rău, iar vineri dimineața m-am trezit cu capul vâjâind și febră. Am lucrat de acasă și nu am scos nasul afară deloc sperând că azi o să fiu bine. Sâmbătă dimineață l-am ridicat pe micuț din pat și cumva mi-am întins ceva la spate. Au urmat câteva secunde fără aer și am simțit cum orice mișcare îmi băga cuțite în spate. Am luat o dușcă de pastile și când am dat cu ochii de pruncul mare mi-am dat seama că o să am probleme mult mai mari decât cele ce puteau trata pastilele. Nu mai voia să meargă. Tudorică nu venea și atunci el ce face numai printre oameni mari și necunoscuți.

Am mituit copilu cu croisante cu ciocolată și am purces. Un friggg, ai de capu meu. Un dealll, ai de capu meu. După ce am urcat dealul… l-am coborât, că acolo era parcela noastră. Dăm să ne cuplăm cu un nene și îl auzim Dar ăstia nu au curățat iarba?. Ne luăm destinul în propriile mâini și săpăm. După o oră începe pruncul Dar Tudorică de ce nu a venit? Cât mai stăm? Când plecăm? De ce îi pămîntul ăsta așa tare? De ce nu a bătucit lumea pământul la puieți? Mită, multă mită.

Am băgat mare cu bucuria omului care înțelege în sfârșit că greutatea excesivă îl poate ajuta în viață, chiar și dacă numai la bătucitul pământului de lângă puieți. Curând am terminat parcela și ne-am apucat de spațiul de lângă parcelă. Am mai plantat vreo două parcele. Copilu o descoperit depozitul de puieți și asta l-a făcut mega fericit. Brusc aveam de ce să fim acolo. Trebuia să plantăm câți mai mulți puieți, ca el să poate să mai aducă și alții. După ce am exterminat vreo 34 de râme și am deranjat din hibernare vreo 4 cosași, am dat peste un cocon de ceva. Era moale, alb și frumos. L-am pus ușor în pământ cu frică că l-am omorât. Mi-am amintit de Murakami. Tata tocmai a terminat 1Q84. Să nu uit să îl întreb el ce a priceput.

La 13:03 fix am declarat cocktailul de medicamente incapabil de a mai ajuta și am luat-o la pas spre casă.

Pe când coboram dealul ăla mare, am dat cu ochii de cele mai groaznice parcele posibile: pantă de vreo 70 de grade de sus până jos, expunere 100% la vânt, dar cu șiruri perfecte de puieți ridicând capetele spre soarele proaspăt ieșit din nori.

Am plecat capetele cu rușine că nu mai stăteam să ajutăm și am promis că la anu voi fi de fier.

La mașină am tras un genunchi zdravăn în ușă.

La anu voi fi de fier! Acuma mănânc un marțipan, dar la anu voi fi de fier!


Dacă sunteți curioși:

Episodul 1 : https://rbanici.wordpress.com/2016/03/23/jurnalul-unui-voluntar-amator-ep1/

Episodul 2 :

https://rbanici.wordpress.com/2016/10/29/jurnalul-unui-voluntar-amator-episodul-cu-prunci/

Lupte crunte cu mize mari

Duminică dimineață m-am trezit într-o larmă de nedescris. Am sărit speriată din pat și am alergat spre bucătărie de unde se auzeau niște strigăte înfiorătoare.

Băiatul cel mare, ascuns după ușa frigiderului, se apăra de ceea ce părea să fie un atac monstruos.

Brânza încerca să îl dezintegreze cu un fascicol laser. Roșile se aliniau pe raftul de sus și săreau în formație kamikaze spre capul lui. Iaurtul se transformase în bombe atomice și se pregătea să îl reducă la cenușă. Măslinele își ridicau capetele malefice cu sâmburii pregătiți de atac.

Șunca tăiată în felii ultra subțiri avea un plan diabolic de a-l sufoca. Vinetele ninja pregăteau feliile de ceapă camuflate perfect pe post de stele criminale. Spanacul stătea în cumpănă și aștepta rezultatele atacurilor anterioare pentru ca să decidă ce să facă. Oala de ciorbă pândea gata să îi dea lovitura finală și să îi arunce capacul în cap.

Un urlet groaznic se auzi la final. Ușa de la frigider se trânti, iar dușmanii picară loviți de materialul rece. O voce miorlăită se ridică spre cer și spuse: Mamăăă! Nu mi-ai luat nimic de mâncat! Pot să iau o bomboană?

Cu ce poți ajuta, dar pe bune

De câteva luni bune, de când sunt mama tânără, sexi și celibatară, am aflat că viața cu doi copii și fără soț sau bunici prin preajmă e o continuă echilibristică, în care te tot uiți în față așteptând să se termine sfoara, în timp ce universul îți tot trimite câte o plăcintă în mână sau un cârcel la picior.

Pe sârma asta a mea, am înjurat cu foc orice chestie minusculă care mi-a ieșit în cale și într-o zi m-am trezit urlând un fatidic: dar ce mi se mai poate întâmpla?, iar în altă zi am început să îmi plâng viața singură și fără niciun ajutor. Evident, acestea erau mici căderi de glicemie, iar după ce le-am tratat din belșug cu budincă de vanilie m-am luat la șuturi că de ce nu cer ajutor multora care mi-au spus: zi-mi dacă te pot ajuta cu ceva. No, faza e că pe cât de bine intenționată e propoziția asta, pe atât e de inutilă. Nu măi, nu mă poți ajuta cu nimic ce aș putea încadra eu că ar necesita ajutor într-un context normal, adică chestiile pe care chiar nu le pot face singură, căci numai atunci aș cere ajutor.

În schimb îmi dau seama că sunt lucuri mega mărunte care m-ar ajuta enorm și pe care dacă cineva le-ar face fără să mă întrebe de ce am nevoie ci să le dibuiască și să le propună direct, asta ar fi un ajutor incredibil.

M-ar ajuta enorm dacă mi-ai propune să îmi iei un copil la joacă cu copilul tău sau m-ar ajuta enorm dacă nu m-ai chema în vizită ci ai veni tu la mine, iar când ai veni mi-ai aduce niște fructe și mi-ai spăla vasele. M-ar ajuta enorm dacă mi-ai duce mașina la service sau la spălătorie, m-ar ajuta enorm dacă mi-ai plăti întreținerea și m-ar ajuta enorm dacă mi-ai lua 10l de lapte și mi i-ai urca tu sus, îți dau banii pe ei, stai liniștit. Adică căcaturi casnice pe care atunci când le împarți la doi e simplu, dar când le împarți la unu și îi mai atârni de picior și cel puțin un prunc de doi ani, nu mai e simplu deloc.

Aceste mici și insipide ajutoare sunt ca o gură de aer proaspăt și m-ar face să te iubesc etern, altfel îți mulțumesc mult pentru că vrei să mă ajuți, dar sincer nu știu ce se poate întâmpla care să mă facă să stau să mă gândesc că trebuie să cer ajutor.

Mno, eu sunt brici, dar dacă aveți prieteni pe care ați vrea să îi ajutați, acum știți cum: gândiți voi pentru ei și faceți!

Reflecții la început de școală

Copilul mare începe mâine școala.

A probat cămașa, cravata, pantalonii și chiar maieul.

Nu știu cum o să se descurce la școală și câtă carte o să se lipească de el.

I-am pregătit ghiozdanul și mi-am turnat un pahar de vin.

Mă pregătesc moral pentru ce știu sigur că se va lipi de el. Multe fete. Foarte multe fete.

E frumos de pică. Dar, frumos!

No ultra premier all inclusive for sea people

Tocmai am venit din Turcia. Prima mea vacanță ultra premier all inclusive. De altfel, cel mai probabil, ultima mea vacanță ultra premier all inclusive.

Când minunatul meu soț, ăla fugit să se relaxeze multe luni în țări exotice, a declarat că nu e o glumă și chiar pleacă, eu mi-am zis că în neamul meu sunt numai femei de fier, așa că nu ratăm vacanța de vară și ne îmbarcăm spre cea mai simplă variantă posibilă: avion, microbuz, resort înstelat, mare caldă și blândă, munți de mâncare și viață lejeră. De acum încolo o să o numim: șâgâdâm turkium vacanță.

Am picat cu ale mele trei tricouri, două rochii de plajă și un costum ieftin decathlon, în ultra lux, ultra inclusive, ultra rochii de seară, ultra fițoșag, ultra comunitate rusă și turcească. Mă așteptam la asta, dar nu mă așteptam la o plajă faină, la poalele unor munți, aproape goală. Lumea ultra premier, din resortul ăsta și tind să vreau să generalizez, stă mai mult la piscină cu entertainment crew, cu bikini party, cu bunți-bunți și multă votcă cu gheață.

Seara de pe la șase, plaja era pustie, cu o singură excepție a unor români care jucau un fotbal cu super hăhăieli cât era plaja de lată. Lumea apare pe la șapte, extrem de parfumată, aranjată pentru făcut poze cu apusul, de către un fotograf profesionist, înainte de cină și spectacol.

Nu mă pot plânge de nimic în afară de pisica_diavol_otoman care s-a furișat noaptea la noi în cameră și și-a marcat teritoriul în tenișii pruncului. Am avut tot confortul din lume. Toată mașinăria care întreține sutele de turiști merge ca unsă și totul strălucește de dimineața până seara. De la spații de joacă pe plajă, la spații de joacă în interior, de la aqua park pentru copii până la mini-golf, totul e gândit pentru ca familiile cu copii să aibă o vacanță cât mai entertaining.

În mare, eram ca niște roboței pe bandă rulantă veniți să consume ce le dă resortul și nu veniți să se bucure de soare, mare, nisip, briză, apus, răsărit, baie noaptea, scoici…

Cred că cel mai acut am simțit aparenta lipsă de libertate. Evident puteam alege să părăsim resortul. Am încercat să o facem fără să apelăm la un taxi și după o jumătate de oră de mers din resort în resort, intr-o mizerie de nedescris, nu găsisem, încă, o trecere de pietoni ca să putem ajunge peste drum unde începea orașul. Am renunțat…

Evident că puteam merge la un restaurant a la carte și în resort, dar după ce am plătit masa inclusă în bilet, parcă nu ne-a mai ars și ne-am conformat să ne fie foame la ore fixe. Meniul e impresionat și practic imposibil să nu găsești ceva de mâncat, oricâte pretenții ai avea. Interesant e că fițele modistelor dispar la masă. Am văzut dive cu farfurii pline cu vârf cu cartofi pai și pangrasius prăjit sau cu baclavale.

Deși am avut tot ce am vrut( și subliniez TOT), mie mi s-a părut trist și steril și tare departe de senzația aia de vacanță cu toate simțurile și miserupism plin de nisip, care înseamnă marea pentru mine. Resortul ăsta putea sta și în deșert că tot la fel era, nu înțeleg ce căuta marea pe lângă el.

Astea mi-s primele gânduri și dacă vouă vă place genul ăsta de resort nu mă înjurați, am povestit numai preferința mea pentru altceva, ceea ce nu invalidează cât de mișto sunt serviciile unui resort. Despre adevăratele aventuri cu turci, spitale, farmacii, taxiuri, aeropoarte și bacșișul omniprezent, cu altă ocazie.

Bagaje și băgăjele

Eram în clasa a treia, imediat după revoluție. Draga de mama, să-i dea Domnu sănătate, s-a gândit că nu ar fi rău să mergem în tabără la mare. Bagajul făcut, urcat prunc în tren și tâgâdâm toată noaptea până direct la Costinești. Răsărit de soare din mare văzut din tren și emoția gâtuind stomacul. Mi le amintesc perfect.

Mirajul a mai durat puțin și în gara pârjolită din Costinești am aflat prima mea lecție de viață care mă va ajuta inclusiv azi: Nu pune niciodată în bagaj mai mult decât pot căra mâinile sau umerii tăi. În cei 3km de la gară până la tabără am mai învățat două lucruri importante: că nu există gentilbăieți și că înjuratul nu cară bagajele mai ușor. Cel mai abitir am înjurat ghiudemul bunicului. Bunicul făcea ghiudem din carne de oaie. Era așa de uscat că știam sigur că va rezista căldurii.

Ghiudemul ăla ne-a salvat de foame într-o zi când nici cei mai viteji dintre noi nu s-au putut atinge de mâncarea de la cantină. În seara aia am împărțit ghiudemul meu, pateul alteia și pâinea unui băiat și am fost fericiți. A doua zi, același băiat mi-a spart arcada într-o luptă dreaptă. Am învățat că mai bine nu mă bat căci sunt prea mică și stângace.

Seara mergeam la discotecă la Ring și dansam ca apucații. Nu consumam nimic pentru că ne țineam banii să ne cumpărăm a doua zi o cutie de suc cu pai. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Mai erau niște bile de gumă colorate care erau la mare preț. Am învățat și că eu făceam parte dintre copiii mai fără bani, dar că e ok și așa.

Era o fetiță superbă, blondă cu părul lung și cu niște espadrile albe. Toți băieții o invitau la dans. Am învățat și că fericirea stă într-o pereche de espadrile albe. Când am ajuns acasă mi-am luat unele. Au fost albe fix două zile. Picioarele îmi miroseau crunt și degetul mare îmi lăsase o mică urmă de unde începeau să se rupă. Poate totuși fericirea stătea într-un păr lung și blond, așa cum eu niciodată nu voi avea.

După zece zile am reluat Golgota târâtului bagajului înapoi la gară. În locul ghiudemului duceam acasă toate dulciurile posibile, cadou pentru ai mei, care cu siguranță nu mai văzuseră nici ei așa minune. Bagajul era la fel de greu. Mânerul îmi tăia umărul care suferea încă de prăjeala aplicată consecvent în cele zece zile. Măcar eu am adus ceva folositor. Soră-mea ne-a adus numai păduchi de la Năvodari. Am învățat și cum miroase petrolul aplicat pe păr săptămânal tot restul verii și cum pocnesc ouăle de păduchi.

Anul următor nu am mai avut ghiudem, dar mi-am dus cu mine și niște pantofi albi care se murdăreau mai greu și cremă de plajă. Parcă bagajul era la fel de groaznic.


Mâine plecăm la mare. Un adult, un băietan și o gâlmă atomică. Prevăd un băietan foarte nervos că și-a luat două perechi de șlapi și ditamai Insula comorii. Eu o sa fiu o divă care o să spele chiloți începând cu a treia zi.

PS: Vă rog eu frumos să vă trimiteți copiii în cât mai multe tabere.

.

Când facebook-ul îți zice că îți e dor de soțul tău

Bling bling, notificare. Tap, tap, deschid notificarea.

You shared 5 days in a row and your friends are reacting. Ieiiii. Să dansăm împreună.

Ha? Am share-uit 5 zile la rând? Ha? Serios? 5 zile la rând. No, dă-i pace. Aveam ceva important de zis, sigur.

Peste 3 zile. Bling bling, notificare. Tap, tap, deschid notificarea.

You shared 3 days in a row and your friends are reacting. Ieii?

 

Ha? Pe bune? Ce naiba?

Ați auzit vreodată de dopamină? ”Dopamina e un neurotransmițător care ajută la controlarea centrilor de recompensă și plăcere ai creierului.”. Mănânci o tablă de ciocolată. Yuhuu, dopamină. Bei un pic cam mult. Yuhuu, dopamină. Ți-ai cumpărat al treilea sacou galben. Yuhuu, dopamină. Problema cu gagica asta e că e așa de plăcută că vrei să o ai tot timpul cu tine și mai nasol e că o poți obține simplu și rapid. E un deliciu să o ai.

Știți ce face icoana aia de notificări de like-uri de la facebook? Yep, dopamină.

Cuiva îi place ce ai pus tu pe perete. Simplu și rapid, cu un singur click, fără să te dai peste cap, fără să te străduiești să faci ceva special. Simplu, rapid, feedback instant. Cuiva îi place de tine. Dopaminăă.

Dar de ce am devenit eu brusc dependentă de dopamina asta de pe facebook? Păi poate în primul rând pentru că soțul meu e plecat într-o foarte lungă delegație, cu access restricționat la mijloace de comunicare, deci nu mai are cine să îmi hrănească zilnic nevoie de a fi plăcuta de cineva și de a fi specială. Pe lângă asta, în totala mea nebunie, m-am decis să fac o pauză de ciocolată, deci nu îmi mai pot lua nici de acolo dopamina asta nenorocită.

Așa că, fără să îmi dau seama am ajuns să mă hrănesc cu iconița de notificări. De curiozitate mi-am instalat un activity tracker pe telefon. 87. De 87 de ori mi-am verificat facebook-ul de pe telefon într-o zi… fuck me.

După asta m-am apucat de citit despre cum funcționează dependența de dopamina și am descoperit ceva, ce nu știu cum să traduc, numit instant/immediate gratification și acolo am mai zis un oau și am ajuns la concluzia că dependența pe care am dezvoltat-o putea veni la orice moment și din multe alte cauze.

No, după ce mi-am făcut psihanaliza în mijlocul uliței, vă las cu o întrebare: Ia priviți în browser, aveți deschis faceboook-ul toată ziua indiferent dacă sunteți acasă sau la serviciu? Kabooommm, dependență îi zice. O să vă ia puțin să acceptați…