Game over

Săptămâna trecută am scris o aiureala de postare despre tatuaje care a luat proporții epice.

A fost distribuită serios și a ajuns la zeci de mii de cititori. A fost chiar și copiata și postată de unii pe peretele lor fără să menționeze sursa.

Totul bine și frumos până când au venit comentariile. Am aflat că sunt proastă, frustată, că mănânc căcat, că mă cred specială și că sunt full of shit.

Mno, aceste vorbe m-au durut. Știu că pentru unii e normal să arunci cu injurii când ceva nu îți place, dar pentru mine nu prea. Mi-am dat seama că nu mă ține deloc. Mai mult, mi-am dat seama că nu poți blogări in mod public, dar numai așa pentru cei pe care îi cunoști și care își mențin bunul simț când au ceva de zis, deoarece când accidental scri ceva care e distribuit masiv, nu mai ești în cercul tău confortabil și ți-o iei. Nasol e că nici nu știu ce aș putea răspunde la asemenea vorbe, deoarece eu mă blochez total când dau de violență verbală.

Sunt prea panseluță pentru chestia asta. Dacă nu știu să răspund la astfel de reacții atunci am ce căuta pe aici prin lumea asta?, mă intreb eu.

Iau o pauză. Mă gândesc cum să revin sau cum să mă imunizez. Fac eu cumva 😉

Am descoperit azi o doamnă

Am descoperit azi că mai am o șansă mică de tot de a deveni o doamnă, în puținul de viață care mi-a rămas. Mai bine și acum decât deloc.

E zi de cățărat pentru copilul mare, ceea de însemna o oră de pauză pentru mine. Pe când mergeam spre sală, ne-am intersectat cu una dintre instructoarele de la sală care avea o mândrețe de păr de mi-au rămas ochii la el și la ea și la picioarele ei perfecte și la mâinile ei tonifiate, dar în general la păr. Mi-am băgat mâna în al meu și era așa de îngrășat și murdar de mi s-a făcut rușine.

Am lăsat copilul la cățărat, am intrat în primul coafor și am cerut o spălare și o aranjare. Și rapid! După 20 de minute, părul meu simțea în sfârșit că a ajuns pe capul corect al unei doamne, exact cum a sperat el toată viața. Fața, mâinile, picioarele, unghiile și tot restul corpului îl detestau. Piciorul drept a încercat să îi pună piedică celui stâng ca să cad și să poată călca în picioare mândrețe de păr. O unghie mi-a sărit în ochi și a urlat: Dar la manechiură te durea dacă intrai?

Aș vrea să mulțumesc pe această cale soțului meu pentru nenumărate momente de viață celibatară pe care mi le oferă. Cu ocazia acestora aflu și eu cum se comportă doamnele adevărate ( și un pic nespălate).

Luv you, babe. NU VENI ACASĂ!

 

Confesiunea unui fost fumător

Pățiți vreodată, dimineața, când veniți la birou să fie colegi afară la fumat și voi să încetiniți pasul, nu ca să vorbiți cu ei, ci ca să trageți tare în piept fumul de țigară?

Merg încet, pun capul în pământ, inspir tot fumul scos de alții și îi urăsc profund pentu că sunt prea tineri și nebuni și atât de curajoși. Apoi îmi caut mult timp butonul cu care deschid ușa ca să mai pot trage câteva fumuri din depărtate în speranța că poate o să îmi ajungă măcar în vreo zece alveole.

Nu știu cum sunt alți foști fumători, și deși cu greu m-aș putea numi fostă fumătoare, jur că nu există zi în care să nu-mi doresc să fumez. Am zile în care îmi pun căștile, închid ochii și simt cum mă las încet pe spate într-un șezlong, în picioarele goale, la umba unei glicine, cu o țigară bună în mână și trag agale fum după fum.

Stau așa câteva secunde bune după care îmi jur iarași că eu o să fiu prima la chioșcul de la colț când se anunță că au găsit un tratament pentru cancerul pulmonar.

Probabil că nu o să îl găsească în timpul vieții mele, dar mai am o șansă să mă mai senilizez un pic și dacă prind 70 de ani, cu chibritul cu care ar trebui să aprind lumânările eu o să îmi aprind o țigară.

Voi nu pățiți așa ceva, nu?

 

 

Vrei să fii prietena mea? (varianta la serviciu)

M-a întrebat un coleg super fain cum îți faci prieteni la serviciu? Am făcut ochii mari și i-am zis că habar nu am și l-am bulversat total. Adică, eu cunosc multă lume în firmă și pot povesti ușor cu mulți colegi, dar doar pentru că întâmplător lucrez aici de mulți ani, am lucrat pe multe proiecte cu oameni diferiți, am avut diverse roluri care mi-au adus expunere din tot felul de contexte, am ținut tot felul de traininguri și totul a venit din aceste conjuncturi, dar eu nu am NICIUN prieten în firmă ( nu i-am zis că nu am mai mult de cinci prieteni nici din alte surse, dar asta rămâne între noi). De fapt, am avut o dată un prieten bun la o firmă. Acum îmi e naș, altfel nu am putut securiza prietenia noastră pe veci. Dar în afară de el, nu mi-am făcut niciun prieten la serviciu.

Să zicem că m-aș trezi într-o zi cu o singurătate cruntă pe umeri și aș vrea să îmi fac prieteni noi, habar nu am cum aș face. Nu îmi dau seama cum s-ar desfășura curtarea unui prieten la serviciu, cu scopul de a deveni prieten și după serviciu.

Să zicem că într-o zi vezi o colegă care îți place și care nu e în echipă cu tine (cred că dacă sunteți în aceeași echipă e mai simplu, măcar nu trebuie să te chinui să găsești alte subiecte în afara serviciului și firma te trimite în team-building, deci ce nu unește team-building-ul, unește băutura din team-building sau jocurile idioate de echipă). Să revenim. Ce faci cu fata din altă echipă? O pândești când iese la cafea? Dai o tură pe la bidonul de apă? O cauți la prânz pe la masă, poate, poate dai de un loc liber lângă ea? O întrebi ce mănâncă și cine a gătit? Să zicem că ai reușit cumva să fiți mai apropiate, după aia ce faci? O chemi la un suc, eventual în patru? WTF?

Eu nu mă pricep deloc la chestii din astea. Idei? Îmi dați idei? Pentru colegul meu, evident!

 

Când îți dai seama că soțul nu glumea

În familia mea tradițională formată prin căsătoria consimțită dintre un bărbat și o femeie, eu, femeia, am decis că sunt lucuri pe care eu nu le fac. Cum ar fi: nu bag benzină, decât dacă e musai, nu duc mașina la schimbat cauciucurile, nu duc mașina la ITP, nu duc mașina la spălat, decât dacă crește iarbă în ea și chiar nu o duce altcineva și nu fac curat în portbagaj. Eu pun doar lichid de parbriz, dacă nu uită bărbatul să îl cumpere. Toate astea pentru că trebuie să am și eu niște standarde de doamnă, ca să știe bărbatul că deplasarea în familia noastră tradițională depinde total de el. Asta e valabil și la mașina lui și la a mea( avem două mașini: una mică de fete care e a ”mea” și una mare de familie care e a ”lui”)

Fiind plecat în nenumărate delegații, mă sună într-o zi și îmi comunică că nu am de ales și trebuie să duc mașina lui la schimbatul roților. Pufnesc, răbufnesc și pufnesc iarăși, îl întreb dacă am ceva special de făcut și zice că nu, să merg numai să o las la schimb.

Bun, mă duc de cu dimineață, mă pun la coadă și se întâmplă așa:

-Bună dimineața. Am adus mașina soțului meu la schimb de roți.
-Aveți cauciucurile la noi la hotel?
-Da
-Să îmi dați procesul verbal.
-Hmm, am așa ceva?
-Da
-Oare îl găsesc în mașină?
-Probabil.
-Okk, revin.
Fug repede și dau de el plasat frumos în torpedou. Sunt tareee.
-Am revenit. Ăsta e.
-Ok. Numărul mașinii.
-Hmm, se termină în ceva cu NK, nu îl aveți în procesul ăla verbal.
– Îl caut. Câți km are la bord?
-Hmm, ce întrebare bună. Vreo 15.000? Vreți să mă duc iarați să mă uit?
– Lăsați.
-Jante?

Atunci mi-am dat seama că discuția nu merge în direcția bună. Am zâmbit, m-am uitat la el și i-am spus suav:

-Domnule, uitați, soțul meu chiar a crezut că sunt mai puțin blondă când m-a trimis să îi aduc mașina aici.

Se uită la mine, scoate un zâmbet minuscul și zice:

– Vă sun eu când suntem gata.

Mândră ca o floare că m-am descurcat, îi povestesc soțului cum uite ce simpatică sunt eu și că funcționează să faci mișto de tine și că știu că știe că mă descurc oricând cu mașinile și că are încredere în mine.

Iau mașina seara, văd că i-ar trebui și combustibil și îl sun pe soț:

-Dragă, ce îi trebuie la mașina asta?
-Motorină.
-Bunn, mă duc să îi pun.
-Ok.

Peste 3 minute îmi sună telefonul:

-Dragă, auzi, să nu cumva să bagi motorină în locul de AdBlue. Ai băgat deja?

Acuma, eu chiar credeam că ne alintăm numai cu blondismele și că avea încredere că măcar știu să citesc. Se pare că nu…

AdBlue-Diesel-Cap

Cum să îți faci o grădină de balcon

Eu am crescut la casă. Aveam o curte mică, dar plină de tot felul de flori, o curte un pic mai mare cu o viță de vie care făcea niște struguri oribili cu o coajă super tare și gâdilătoare, o glicină uriașă care a reușit să dărâme acoperișul de la garaj, nu că nu era super șubred, și niște tuie înalte (personal mi se par niște arbori penali, dar să nu îi ziceți mamei căci ei îi plac) și o grădină cu tot felul de pomi și legume. Vecinul nostru și-a montat într-o zi niște schele uriașe din metal desupra întregii curți și le-a umplut cu viță de vie. Noi nu prea mai aveam lumină, dar ce frumos era când îi atacau graurii vița de vie și ne simțeam și noi răzbunați pentru că ne-au luat soarele.

Când ne-am mutat la bloc, mie mi-a lipsit mult să pot dimineața să ies la prima oră afară și să văd numai verde în jur, deci mi-am zis că dacă tot avem un balcon destul de lung să îl facem grădină în loc de depozit.

Măi, eu nu știu să fac prea multe lucruri prin casă: nu calc, nu cos, nu scot pete, nu fac mâncare, nu șterg praful, de fapt cred că nu fac mai nimic în afară de a mă juca cu copiii, dar grădina asta am făcut-o cu multă dedicație și răbdare. Mi-a luat cam patru ani 🙂

Bun, acum să trecem la elementele cheie în a construi o grădină:

  1. Primul pas, destul de dificil de altfel, e să aveți un soț puternic și răbdător. O să vă ia un pic de muncă de convingere ca în fiecare primăvară să îl tărâți după voi prin magazine de plante ca să alegeți tot felul de buruieni. După ce a avut răbdare la alegerea buruienilor și pentru a răspunde la întrebări de genul: Să iau două albe și una roz sau două roșii și una albă?, veți zâmbi frumos și veți spune: Și ne mai trebuie patru saci de 20 de L și 7 jardiniere și 2 ghivece mari de pământ. La orice protest trebuie să vă țineți tare pe poziții și să nu acceptați niciun compromis de genul: Mergem în pădure și luăm pământ de acolo sau Dar nu ne intră astea toate în mașină, măi femeie! sau Tu știi că eu am o operație la spate și nu o să pot căra toate astea până sus așa de ușor. Dă Doamne sănătate la soț, dacă tot îl pomenim, că pe el săracul a picat și udatul grădinii.
  2. Al doilea pas e să aveți destul de multă răbdare și perseverență ca să încercați tot felul de plante până găsiți ce merge bine la voi. Cred că asta se aplică atunci când habar nu aveți ce faceți, ceea ce a fost cazul meu.

Și acum explicația: Ne-a luat un pic până ne-am dat seama că doar cu jardiniere nu faci o grădină, chiar dacă ai foarte multe jardiniere, plus că sunt destul de problematice și ele.

Spargem acum operațiunea în două părți : etapa jardinierele

anul 1: Mușcate, ce faaainn! Le-am umplut cu mușcate înalte și frumoase. Toată vara am avut balconul plin de petale de mușcate și mi-am jurat că nu mai pun mușcate veci.

anul 2: arbuști foioși pitici. Au arătat grozav, combinații de vreo 3-4 arbuști micuți, fără flori într-o jardinieră. A durat fix o lună, până au început să crească în toate părțile, să se înghesuie și să se sufoce unii pe alții și unii suportau mai bine soarele, alții mai bine umbra. Iarna i-am dus pe scara blocului și unii au murit, unii au supraviețuit. No, nici așa nu a fost bine.

anul 3: plante gen cactuși, ceva cam așa. Astea au fost în raiul lor. S-au întins, s-au scurs pe lângă jardiniere, o duceau mega bine. Într-o zi cu soare, când dau să le ud, observ că peste noapte s-au umplut de niște păduchi albi. Era atacul păduchilor, absolut incredibil. Nu le-am putut salva oricât am încercat.

anul 4 (adică anul ăsta): revenim la cele mai rezistente pe care le-am încercat până acum, mușcate, dar de data asta curgătoare. La mușcatele astea, pentru care o să ne înjure vecinul de dedesubt, am făcut așa: Am cumpărat de la magazin caserole de câte 5-6 puiuți mici de mușcată, la un preț indecent de mic. I-am replantat în jardiniere și i-am ținut în casă până au prin putere și afară a fost destul de cald. Am făcut așa din două motive: cu prețul a 3 ghivece de mușcate măricele, noi am cumpărat 6 caserole de câte 5-6 pui, fiind micuțe o să le ia ceva timp până devin niște monștri plini de flori, deci am șanse mai mici să ne umplem de petale, dar verde tot avem. 🙂

Etapa ghivecele uriașe:

anul 1: Caprifoi. Dragul meu soț a vrut doar să aibă aproape mirosul de caprifoi, după cât a muncit cu plantele astea. Așa că am luat 2 pui mai mărișori de caprifoi și un pui de luleaua turcului, i-am plantat în ghivecele mari de pământ, le-am cumpărat un fel de panou pentru gard pe care l-am prins de peretele balconului și le-am iubit. Caprifoiul a luat la un moment dat o boală și toate frunzele făceau un fel de pânză albă pe ele și se uscau. Nu știu exact cu câte soluții am încercat să îl tratăm. Numai la vraci nu am fost. Luleaua o ducea binișor, dar creștea incredibil de încet.

anul 2: Caprifoi. Am luat încă trei pui, mult mai mari. Aceeași poveste.

anul 3: am tăiat tot și am plantat iederă, pe care o creșteam tot așa din pui mici mici de vreun an în casă și o viță canadiană pe care am luat-o măricică.

anul 4: Ieiii, avem grădină. Iedera deja s-a întins pe tot peretele și urcă spre tavan. Vița încercăm să o direcționăm spre marginea balconului. Totul bine până la toamnă când îi pică toate frunzele și o să avem ceva de măturat. Iarna îmbrac ghivecele în tot felul de improvizații de polistiren, cartoane și plastic care se umplu oribil de praf până la primăvară, dar le protejează destul de bine.

Atât, că mă dor degetele și nu am mai scris niciodată așa lungitură de poveste.

Concluzie: răbdare multă, soț fain și să găsești ce merge bine pe balconul tău în funcție de expunerea la soare și de bolile pe care le aduce vântul.


 

Eu, magazinul de pantofi și soțul meu

Am fost azi să îmi cumpăr pantofi și pe când mă plimbam prim magazin mi-am dat seama cum alesul pantofilor seamănă incredibil de tare cu alesul bărbaților.

Pantoful elegant cu toc înalt – M-am tot învârtit în jurul lui, l-am tot pipăit. Ce eleganță, ce piele plăcută, ce frumos arată piciorul în ei și totuși i-aș purta numai la ocazii, care sunt prea puține. Oricât m-aș învârti în jurul lor, nu îi pot purta zilnic. Picioarele m-ar durea îngrozitor și aș fi într-o echilibristică continuă. La fel și bărbatul stiletto, superb, scump, bun de dus la petrecerile de firmă și…imposibil mie de purtat.

Bocancul – Talpă sigură, ține încheietura bine, poți călca strâmb fără probleme că te susține oricând. Perfecți toamna și iarna, excelenți prin noroaie și gropi, nu te lasă niciodată la greu. Dar vaii, sunt atât de urâți și în fiecare vară ți se face dor de nebunia unor sandale ușoare. La fel și bărbatul ăla bun, pe care nu l-ai iubit niciodată, dar cu care stai pentru că e atât de comod.

Sandalele cu paiete, sclipici și numai șireturi – Așa de ușoare și de ușuratice, arată totul și mai nimic. Le iei ușor, le lași ușor și după un sezon ești gata să le arunci pe altă pereche. Acesta e bărbatul aventură nebună și trecătoare. La fel ca sandalele de vară, lasă pe pielea ta urme de bronz care trec pănâ la iarnă.

Pantofii de sport – Buni de o transpirație rapidă, după care zac aruncați în dulap și nefolosiți până la următoarea tură. Ăsta cred că ar fi amantul?

Cam la ăștia m-am gândit în magazin și am plecat cu mocasinii mei galbeni care străluceau la început, dar acum au prins un pic de praf și au mici urme de riduri, dar au urma mea perfectă și îmi cunosc fiecare bătătură, m-au dus în toate locurile și i-aș purta oricând, indiferent de ocazie. Cumva, oricâți pantofi aș avea în dulap, tot mocasinii mei galbeni sunt prima alegere și cei cu care ies pe ușă aproape zilnic. Ăsta cred că e soțul meu… o pereche perfectă de mocasini galbeni, la care nu renunț oricât de des îmi zice el că sunt ronghioși. 🙂

Despre micile plăceri ale copilăriei pe care nicio prințesă nu le-ar recunoaște

Pentru că sunt la punctul de evoluție personală, altfel numit pre-criza-vârstei-de-mijloc, la care nu îmi mai prea pasă de ce crede lumea despre mine, vă pot zice două chestii care mi-au plăcut toată copilăria.

Prima dintre plăcerile mele, clasificate ca scârboase de forul adulților din viața mea, a fost scobitul în nas. Mamăăăă, ce fain era când simțeam un corp extraterestru, puțin moale și totuși tare, care locuia în nasul meu și cu maximă măiestrie găseam în sfârșit utilitatea degetului arătător și mă porneam la săpat și căutat și râmat după nenorocitul invadator. Victorioasă, îl scoteam din nas și după un mic studiu îl gustam, aflam că e un pic dulce și câteodată înainte de a-l propulsa prin aer în necunoscut, poate că îl mâncam. Oribil! Absolut oribil. Nu, nu mi-a crescut nas borcănat și nu am făcut nicio boală ciudată, numai câteodată de prea mult râmat îmi răneam un pic nasul și devenea sensibil. Atunci luam o pauza chinuitoare. Foarte chinuitoare. Soră-mea avea un radar super bun pentru scobitul în nas și noapte în pat auzeam un foarte acru: scoate-ți degetul din nas. Nu știu nici acum cum făcea asta pentru că, de cele mai multe ori, de cum ne puneam în pat, îmi trăgea un fund osos în spate și se concentra să adoarmă cât mai repede.

A doua plăcere și mai groaznică ca prima, era făcutul de pișu la duș. Mamăăăă, ce fain era, mai ales când uitam să fac pișu înainte de duș și de cum simțeam apa caldă pe mine mă apuca o nevoie groaznică de a face pișu. Aveam de ales între a ieși udă din cadă, a traversa ditamai baia, a tremura de frig și a fi nevoită să curăț baia după aia sau să las șuvoiul călduț să curgă liniștit și să mă simt și eu ca un băiat care se pișă de sus. Puteam să privesc cum fluviul galben devenea un estuar care se revărsa în micul lac creat de apă și cum încet dispărea orice urmă a infracțiunii. După aia mă spălam bine pe picioare cu săpun și frecam cada în ritm de curling. Gata cu orice îngrijorare legată de igienă. Câteodată se întâmpla totuși un lucru groaznic, cauzat evident tot de soră-mea, care din cauza pletelor ei înfunda cu păr sifonul de pardoseală și mă trezeam cu o mică inundație în baie. Atunci se complica un pic problema. Nu îmi amintesc deloc ce făceam în aceste cazuri de dezastre ecologice, dar știu sigur că aveam numai un covor de baie și pe ăla îl ridicam tot timpul când făceam duș. Așa ceva…oribil!

Era tare bine copil. Puteai să faci toate astea și lumea te certa și cam atât, doar erai copil. Acuma ca adult nu mai e așa de simplu.

Tu, prințesă sexi, faci un duș după o zi lungă și atunci el, divul sexi, gol pușcă, intră peste tine pentru un moment Oau și Oau, tu te piși la duș?. Dai să te scuzi și el sare vesel în duș și îți zice: Vai iubita mea. Ești extraordinară. Și mie îmi place să fac pișu la duș. Și dă drumul la ditamai jetul lângă piciorușele tale delicate.

Să mergem mai departe. Tu, prințesă sexi, te lupți cu un nenorocit de invadator pe care te-ai chinuit toată ziua să îl scoți delicat suflându-ți nasul și abia ai așteptat intimitatea căminului tău să îl rezolvi. Apare divul, te privește surprins și îți zice: Pisi, era mare rău? Stai să vezi cât ditamai unul am scos eu aseară. Cred că îl mai găsesc după canapea că l-am aruncat aseară acolo.

Am doar o concluzie: s-ar putea ca prințesele să devină prințese nefăcătoare de scârboșenii doar de frica scărboșeniilor pe care le-ar afla despre prințesul lor.

Viața bio cu salvie și muguri de plop negru

Atâta m-o amețit de cap divina mea blondă soră cu chimicalele și conservanții și spălatul cu oțet și cu produsele bio, că după numai 4 zile de conviețuire, când m-am dus să îmi iau și eu un deodorant, m-am blocat în fața raionului de produse verzi. M-am decis să fac al doilea pas spre o viață mai bună și să îmi iau un deodorant cu 97% ingrediente naturale. 97%, da? Mai mult de atât aș putea obține numai de la apă, săpun și frecat cu mentă proaspătă la subraț. Primul pas spre o viață sănătoasă a fost să am un pic de răbdare să o ascult și să înregistrez tot ce zice, păstrându-mi în același timp nonșalanța celui care se uită la tine și îți transmite doar din zâmbet că vorbești niște prostii enorme.

După achiziția deostick-lui cu pricina, miercuri plec la serviciu ca o floare înmiresmată de salvie și muguri de plop negru, fără niciun pic de BPA, aluminiu, talc și alte minunății de transpirație blocante. Pe la prânz parcă nu mai prea miroseam a salvie și începusem să miros, așa, cumva mai acru. Parcă miroseam a transpirație. Pe la trei nu mi-am mai mișcat mâinile prea mult și nu m-am mai mirosit deloc, căci nu mai avea sens. Cam puțeam.

M-am gândit că totuși poate PH-ul meu e alterat de atâta festin culinar și frații mai mari au întotdeauna dreptate, mai ales surorile! Joi o iau de la capăt. Mă spăl mai bine, mă dau cu și mai multă salvie. Ahh, are și provitamina B5. Ce fainn. Pe la prânz încep iarași să miros mai degrabă a lămâie decât a salvie, dar cumva un miros tare plăcut de transpirație curată, nu transpirație din aia de autobuz stătută bine și nici miros din ăla de deodorant de o zi îmbâcsit bine cu transpirație. Mai degrabă aduceam a țărăncuță cu flori în păr și cu ie albă, proaspăt venită de la culesul fânului. Am aplicat iarați metoda nu_ridica_nicio_mână ( ceea ce e foarte dificil pentru un om care vorbește mai tot timpul cu mâinile și probabil asta a cauzat și mai multă transpirație), dar m-am mirosit insitent toată ziua. Pe la ora patru miroseam la fel de îmbietor a transpirație proaspătă. Parcă era ceva minunat în acest deododant natural.

Când am plecat spre casă un tip mi-a zâmbit șăgalnic și atunci am realizat ce se întâmpla. Deodorantul meu natural, prin calitățile lui unice de a nu bloca și îmbâcsi transpirația, a permis feromonilor mei să fie simțiți și adulmecați de acest mascul alfa. Chiar și eu i-am adulmecat și mi-a plăcut de mine.

La naiba, blondo, nu puteai și tu să devii divă bio prin liceu și nu acum la bătrânețe?

Pe sârmă, fără plasă dedesubt

Am avut o săptămână grea. De fapt, cumva vinerea trecută( când printre altele mi-am lovit ca cea mai blondă dintre blonde mașina) s-a prelungit peste weekend și s-a unit cu săptămâna asta. Am avut o săptămâna așa de grea că într-o seară cănd îmi ungeam a treia felie de pâine cu humus m-am uitat la ea și nu am realizat imediat a câta era și nici nu simțeam că aș fi mâncat vreuna. Am avut o săptămâna așa de grea de am plecat marți dimineața la serviciu și fără să îmi dau seama, după ce am lăsat copilul mic la bonă m-am întors spre casă și abia când am intrat pe strada mea am văzut ce fac.

Azi, pe la 12, când treceam prin sala de mese și mă grăbeam ca de obicei spre un prânz rapid, am zărit cu colțul ochiului o colegă care mi se părea că arată incredibil de bine de când face sport. Am procesat repede gândul ăsta, l-am aruncat la coș și am plecat. Dar, m-am întors și oricât de penibil mi se părea am oprit-o în fața liftului și i-am spus cât de bine arată și m-am simțit și eu mai bine. După vreo oră, la espresorul de cafea am decis să îmi spun iarăși gândul de admirație către altcineva și am făcut-o. Și m-am simțit iarași un pic mai bine. Am continuat așa toată ziua când îmi plăcea ceva și sper sincer că nu am speriat pe nimeni.

Vă zic chestia asta nu pentru că e săptămâna mare și m-a apucat pe mine evlavia, ci pentru că se leagă de fapt de săptămâna mea grea. Săptămâna mea a fost grea pentru că a fost foarte nedormită și foarte încărcată, dar și pentru că am fost în multe contexte unde mi-am pus sub semnul întrebării capabilitățile. Am intrat în discuții cu care nu sunt comfortabilă și în zone delicate unde nu am mai fost până acum, atât acasă cât și la serviciu. Habar nu am dacă m-am descurcat sau nu, pentru că nu mi-a zis nimeni dacă fac ceva bine. Se pare că aveam nevoie de o încurajare și de un palmă caldă peste spate care să zică: Ești ok. Mai dai și pe lângă, dar ești încă ok per total. Știu..se cheamă nesiguranță și știu și din ce eră a mea vine, dar mă lovește când are ea chef și câteodată nu o pot controla deloc. E o zgâtie care îmi face zilele mai grele decât sunt ele de fapt.

M-am gândit azi că poate nu numai eu simt zilnic că merg pe sârmă fără plasă dedesubt și m-am decis să zic chestile faine pe care le observ, când le observ, chiar dacă lumea o să se uite cruciș la mine sau o să aștepte să le cer ceva imediat după. Cred că niciunul nu suntem prea obișnuiți să fim laudați, de fapt.

Tu. Da, tu care citești acum. Ești ok! Crede-mă!