Cum să îți faci o grădină de balcon

Eu am crescut la casă. Aveam o curte mică, dar plină de tot felul de flori, o curte un pic mai mare cu o viță de vie care făcea niște struguri oribili cu o coajă super tare și gâdilătoare, o glicină uriașă care a reușit să dărâme acoperișul de la garaj, nu că nu era super șubred, și niște tuie înalte (personal mi se par niște arbori penali, dar să nu îi ziceți mamei căci ei îi plac) și o grădină cu tot felul de pomi și legume. Vecinul nostru și-a montat într-o zi niște schele uriașe din metal desupra întregii curți și le-a umplut cu viță de vie. Noi nu prea mai aveam lumină, dar ce frumos era când îi atacau graurii vița de vie și ne simțeam și noi răzbunați pentru că ne-au luat soarele.

Când ne-am mutat la bloc, mie mi-a lipsit mult să pot dimineața să ies la prima oră afară și să văd numai verde în jur, deci mi-am zis că dacă tot avem un balcon destul de lung să îl facem grădină în loc de depozit.

Măi, eu nu știu să fac prea multe lucruri prin casă: nu calc, nu cos, nu scot pete, nu fac mâncare, nu șterg praful, de fapt cred că nu fac mai nimic în afară de a mă juca cu copiii, dar grădina asta am făcut-o cu multă dedicație și răbdare. Mi-a luat cam patru ani 🙂

Bun, acum să trecem la elementele cheie în a construi o grădină:

  1. Primul pas, destul de dificil de altfel, e să aveți un soț puternic și răbdător. O să vă ia un pic de muncă de convingere ca în fiecare primăvară să îl tărâți după voi prin magazine de plante ca să alegeți tot felul de buruieni. După ce a avut răbdare la alegerea buruienilor și pentru a răspunde la întrebări de genul: Să iau două albe și una roz sau două roșii și una albă?, veți zâmbi frumos și veți spune: Și ne mai trebuie patru saci de 20 de L și 7 jardiniere și 2 ghivece mari de pământ. La orice protest trebuie să vă țineți tare pe poziții și să nu acceptați niciun compromis de genul: Mergem în pădure și luăm pământ de acolo sau Dar nu ne intră astea toate în mașină, măi femeie! sau Tu știi că eu am o operație la spate și nu o să pot căra toate astea până sus așa de ușor. Dă Doamne sănătate la soț, dacă tot îl pomenim, că pe el săracul a picat și udatul grădinii.
  2. Al doilea pas e să aveți destul de multă răbdare și perseverență ca să încercați tot felul de plante până găsiți ce merge bine la voi. Cred că asta se aplică atunci când habar nu aveți ce faceți, ceea ce a fost cazul meu.

Și acum explicația: Ne-a luat un pic până ne-am dat seama că doar cu jardiniere nu faci o grădină, chiar dacă ai foarte multe jardiniere, plus că sunt destul de problematice și ele.

Spargem acum operațiunea în două părți : etapa jardinierele

anul 1: Mușcate, ce faaainn! Le-am umplut cu mușcate înalte și frumoase. Toată vara am avut balconul plin de petale de mușcate și mi-am jurat că nu mai pun mușcate veci.

anul 2: arbuști foioși pitici. Au arătat grozav, combinații de vreo 3-4 arbuști micuți, fără flori într-o jardinieră. A durat fix o lună, până au început să crească în toate părțile, să se înghesuie și să se sufoce unii pe alții și unii suportau mai bine soarele, alții mai bine umbra. Iarna i-am dus pe scara blocului și unii au murit, unii au supraviețuit. No, nici așa nu a fost bine.

anul 3: plante gen cactuși, ceva cam așa. Astea au fost în raiul lor. S-au întins, s-au scurs pe lângă jardiniere, o duceau mega bine. Într-o zi cu soare, când dau să le ud, observ că peste noapte s-au umplut de niște păduchi albi. Era atacul păduchilor, absolut incredibil. Nu le-am putut salva oricât am încercat.

anul 4 (adică anul ăsta): revenim la cele mai rezistente pe care le-am încercat până acum, mușcate, dar de data asta curgătoare. La mușcatele astea, pentru care o să ne înjure vecinul de dedesubt, am făcut așa: Am cumpărat de la magazin caserole de câte 5-6 puiuți mici de mușcată, la un preț indecent de mic. I-am replantat în jardiniere și i-am ținut în casă până au prin putere și afară a fost destul de cald. Am făcut așa din două motive: cu prețul a 3 ghivece de mușcate măricele, noi am cumpărat 6 caserole de câte 5-6 pui, fiind micuțe o să le ia ceva timp până devin niște monștri plini de flori, deci am șanse mai mici să ne umplem de petale, dar verde tot avem. 🙂

Etapa ghivecele uriașe:

anul 1: Caprifoi. Dragul meu soț a vrut doar să aibă aproape mirosul de caprifoi, după cât a muncit cu plantele astea. Așa că am luat 2 pui mai mărișori de caprifoi și un pui de luleaua turcului, i-am plantat în ghivecele mari de pământ, le-am cumpărat un fel de panou pentru gard pe care l-am prins de peretele balconului și le-am iubit. Caprifoiul a luat la un moment dat o boală și toate frunzele făceau un fel de pânză albă pe ele și se uscau. Nu știu exact cu câte soluții am încercat să îl tratăm. Numai la vraci nu am fost. Luleaua o ducea binișor, dar creștea incredibil de încet.

anul 2: Caprifoi. Am luat încă trei pui, mult mai mari. Aceeași poveste.

anul 3: am tăiat tot și am plantat iederă, pe care o creșteam tot așa din pui mici mici de vreun an în casă și o viță canadiană pe care am luat-o măricică.

anul 4: Ieiii, avem grădină. Iedera deja s-a întins pe tot peretele și urcă spre tavan. Vița încercăm să o direcționăm spre marginea balconului. Totul bine până la toamnă când îi pică toate frunzele și o să avem ceva de măturat. Iarna îmbrac ghivecele în tot felul de improvizații de polistiren, cartoane și plastic care se umplu oribil de praf până la primăvară, dar le protejează destul de bine.

Atât, că mă dor degetele și nu am mai scris niciodată așa lungitură de poveste.

Concluzie: răbdare multă, soț fain și să găsești ce merge bine pe balconul tău în funcție de expunerea la soare și de bolile pe care le aduce vântul.


 

Marja de siguranță explicată unei tipe faine

O să vă spun o mică poveste despre o tipă, pe care o știu din auzite numai, care deși știe destul de multe despre project management, a mușcat-o binișor, ignorând simpla noțiune de marjă de siguranță.

Dacă nu vă zice nimic ce e marja de siguanță, ea e definită așa: ”Intervalul de timp cuprins intre data la care materialele sunt prevazute sa soseasca si data la care este efectiv nevoie de ele”.

Bun, acum povestea cu tipa:

Era odată o tipă, foarte faină de altfel, care își planifica săptămânal ce are de lucru în funcție de lunga ei lista de TO DO. Fiecare zi era planificată frumos în funcție de termenele limită și de dependințe, astfel încât să nu ajungă aproape niciodată să nu livreze sau să dea în stres maxim din cauza a prea mult de lucru. Nu era cea mai perfectă planificare și nu avea o marjă de eroare prea mare, dar în general îi ieșea treaba.

Într-o zi de mai, tipa noastră faină a avut un spor incredibil și și-a terminat TOT ce avea de lucru pe ziua respectivă în jumătate din timpul estimat. Așa că brusc s-a trezit cu trei ore libere. Se întâmpla că fix atunci era ziua lui Sir David Attenborough, a cărei fan era de mulți ani, așa că și-a zis că o să folosească o ora din cele trei ca să se relaxeze un pic. La un moment dat i-a sunat telefonul și la celălat capăt al firului era bona copilului ei întrebând-o la cât ajunge să ia copilul. Brusc tipa noastră și-a dat seama că s-a relaxat cam trei ore jumătate fără să își dea seama. Și-a zis că asta e și că Youtube-ul este clar locul unde orele merg să moară.

Toate bune și frumoase până a doua zi când s-a apucat de lucru. Și prima chestie de rezolvat, în loc să îi ia jumătate de oră i-a luat o oră. A doua chestie s-a transformat în multe telefoane de aliniat planetele până să obțină rezultatul dorit și din o oră s-a transformat în două. Apoi a sunat-o un prieten că e prin zonă și ar vrea să meargă la masă împreună, și deși ea nu avea timp de așa ceva, a zis da.

Acum părăsim tipa faină, care e tot faină, doar un pic nervoasă pe ea și revenim la marja de siguranță.

Marja de siguranță, aplicată pe managementul timpului personal și pe managementul taskurilor unei echipe ar zice ceva de genul ăsta: Ești super tare că ai terminat mai repede decât ai estimat, dar vezi tu, poate că următorul task o să îl termini mai târziu, așa că e foarte ok să iei o pauză mai lungă și să respiri, să dai un ping-pong, să mănânci o înghețată și să dai o tură de Youtube, dar după aia apucă-te de ce îți planificai să faci mâine căci lucrăm într-o meserie creativă și într-un mediu incert, bazăndu-ne pe cât am presupus că ar dura un task. Zâna norocoasă nu ne stă în fiecare zi pe umăr, așa că e păcat să ne distrăm bine azi și mâine să ne mâncăm unghiile.

Dacă vreți să citiți un pic mai mult și mai generic legat de subiect, încercați cu încredere: James Clear – Margin of safety

 

 

 

 

Epifanie la ceas de apus

Epifanie. Îmi place mai mult cum sună epifanie decât revelație, e cumva mai delicat și mai mistic decât simplul revelație.

Azi am avut o epifanie care o să fie așa de siropoasă de mai bine citiți ce urmează cu un pahar de apă rece cu lămâie în mână. După cum vă știu eu pe majoritatea, plecați de ceva timp de acasă, s-ar putea să vă pice totuși bine dulcegăria ce va urma.

Eu cred în rădăcini. Cred că oricât de departe ne-am duce și prin oricâte locuri am umbla, undeva avem niște rădăcini la care ne întoarcem invariabil, pentru a ne încărca de calm, de încredere, de căldură și de forță.

De fiecare dată când pun piciorul gol, vara, pe mozaicul din curtea părinților mei simt cu îmi iau seva din mozaicul pe care l-am văzut prinzând viață. De fiecare dată când mă așez pe canapeaua din bucătărie și scârțăie ca și când se rupe imediat simt cum mă copleșesc zilele în care stăteam pe ea și o priveam pe mama călcând și mă apucă de mână o căldură care mă alină. De fiecare dată când mă spăl pe dinți și îmi sare pastă pe oglinda din baie îmi amintesc cât se supăra mama că murdărim tot în calea noastră, iau un prosop, șterg, zâmbesc și simt cum oglinda rece îmi liniștește mintea agitată. Glicina din curte, scaunele de răchită pe care le scoteam vara din garaj, laleaua roșie din rond, primită de la Andrei, primul băiat căruia i-a plăcut de mine, gresia roz din holul mic, tabloul din camera mijlocie, furnicile care atacau dormitorul părinților, ciucurii de la covorul din sufragerie, setarul mamei de bijuterii, încuietoarea stricată de la dulapul de pantofi, perdeaua de la ușa de la bucătărie…toate, micuțe particule de energie.

Fiecare colț din casa aia e o rădăcină de-a mea și de fiecare dată când merg acasă îmi înfig puternic picioarele în pământul ei ca să îmi trag puterea.

Casa mea părintească nu mai e a mea. A fost vândută acum câteva luni și deși casa nouă a părinților mei, în care stăm deja de trei ani, e minunată, mult mai practică și mai frumoasă, oricât de mult îmi înfig picioarele în pământul ei, îmi e străină. Nu îmi dă energia după care tânjesc atât când merg spre orașul meu natal. Nu o simt încă ca acasă.

Apartamentul nostru, deși e făcut de noi și ne reprezintă total în simplitatea, voioșenia și dezordinea lui, nu poartă încă destule rădăcini ca să funcționeze ca acumulator de energie. Mai repede e un vampir de energie din cauza vampireilor care îl populează.

Așa că am rămas fără priza de unde mă încărcam.

Și aici a apărut epifania. Stăteam la apus în parcul Babeș, pe undeva departe de alei. Băieții jucau fotbal în depărtare. Eu stăteam pe o banca, sub un stejar imens, iar între mine și ei era un câmp de păpădii.

Priveam înspre apus printre păpădii și am simțit calmul pe care îl căutam de atâta timp. Mi-am înfipt bine picioarele în pământ și pentru prima dată după mulți ani am simțit că am regăsit ce căutam, deși atât de departe și atât de diferit.

Am zâmbit. Am tăcut. Am început să îmi trag seva.

Eu, magazinul de pantofi și soțul meu

Am fost azi să îmi cumpăr pantofi și pe când mă plimbam prim magazin mi-am dat seama cum alesul pantofilor seamănă incredibil de tare cu alesul bărbaților.

Pantoful elegant cu toc înalt – M-am tot învârtit în jurul lui, l-am tot pipăit. Ce eleganță, ce piele plăcută, ce frumos arată piciorul în ei și totuși i-aș purta numai la ocazii, care sunt prea puține. Oricât m-aș învârti în jurul lor, nu îi pot purta zilnic. Picioarele m-ar durea îngrozitor și aș fi într-o echilibristică continuă. La fel și bărbatul stiletto, superb, scump, bun de dus la petrecerile de firmă și…imposibil mie de purtat.

Bocancul – Talpă sigură, ține încheietura bine, poți călca strâmb fără probleme că te susține oricând. Perfecți toamna și iarna, excelenți prin noroaie și gropi, nu te lasă niciodată la greu. Dar vaii, sunt atât de urâți și în fiecare vară ți se face dor de nebunia unor sandale ușoare. La fel și bărbatul ăla bun, pe care nu l-ai iubit niciodată, dar cu care stai pentru că e atât de comod.

Sandalele cu paiete, sclipici și numai șireturi – Așa de ușoare și de ușuratice, arată totul și mai nimic. Le iei ușor, le lași ușor și după un sezon ești gata să le arunci pe altă pereche. Acesta e bărbatul aventură nebună și trecătoare. La fel ca sandalele de vară, lasă pe pielea ta urme de bronz care trec pănâ la iarnă.

Pantofii de sport – Buni de o transpirație rapidă, după care zac aruncați în dulap și nefolosiți până la următoarea tură. Ăsta cred că ar fi amantul?

Cam la ăștia m-am gândit în magazin și am plecat cu mocasinii mei galbeni care străluceau la început, dar acum au prins un pic de praf și au mici urme de riduri, dar au urma mea perfectă și îmi cunosc fiecare bătătură, m-au dus în toate locurile și i-aș purta oricând, indiferent de ocazie. Cumva, oricâți pantofi aș avea în dulap, tot mocasinii mei galbeni sunt prima alegere și cei cu care ies pe ușă aproape zilnic. Ăsta cred că e soțul meu… o pereche perfectă de mocasini galbeni, la care nu renunț oricât de des îmi zice el că sunt ronghioși. 🙂

Despre micile plăceri ale copilăriei pe care nicio prințesă nu le-ar recunoaște

Pentru că sunt la punctul de evoluție personală, altfel numit pre-criza-vârstei-de-mijloc, la care nu îmi mai prea pasă de ce crede lumea despre mine, vă pot zice două chestii care mi-au plăcut toată copilăria.

Prima dintre plăcerile mele, clasificate ca scârboase de forul adulților din viața mea, a fost scobitul în nas. Mamăăăă, ce fain era când simțeam un corp extraterestru, puțin moale și totuși tare, care locuia în nasul meu și cu maximă măiestrie găseam în sfârșit utilitatea degetului arătător și mă porneam la săpat și căutat și râmat după nenorocitul invadator. Victorioasă, îl scoteam din nas și după un mic studiu îl gustam, aflam că e un pic dulce și câteodată înainte de a-l propulsa prin aer în necunoscut, poate că îl mâncam. Oribil! Absolut oribil. Nu, nu mi-a crescut nas borcănat și nu am făcut nicio boală ciudată, numai câteodată de prea mult râmat îmi răneam un pic nasul și devenea sensibil. Atunci luam o pauza chinuitoare. Foarte chinuitoare. Soră-mea avea un radar super bun pentru scobitul în nas și noapte în pat auzeam un foarte acru: scoate-ți degetul din nas. Nu știu nici acum cum făcea asta pentru că, de cele mai multe ori, de cum ne puneam în pat, îmi trăgea un fund osos în spate și se concentra să adoarmă cât mai repede.

A doua plăcere și mai groaznică ca prima, era făcutul de pișu la duș. Mamăăăă, ce fain era, mai ales când uitam să fac pișu înainte de duș și de cum simțeam apa caldă pe mine mă apuca o nevoie groaznică de a face pișu. Aveam de ales între a ieși udă din cadă, a traversa ditamai baia, a tremura de frig și a fi nevoită să curăț baia după aia sau să las șuvoiul călduț să curgă liniștit și să mă simt și eu ca un băiat care se pișă de sus. Puteam să privesc cum fluviul galben devenea un estuar care se revărsa în micul lac creat de apă și cum încet dispărea orice urmă a infracțiunii. După aia mă spălam bine pe picioare cu săpun și frecam cada în ritm de curling. Gata cu orice îngrijorare legată de igienă. Câteodată se întâmpla totuși un lucru groaznic, cauzat evident tot de soră-mea, care din cauza pletelor ei înfunda cu păr sifonul de pardoseală și mă trezeam cu o mică inundație în baie. Atunci se complica un pic problema. Nu îmi amintesc deloc ce făceam în aceste cazuri de dezastre ecologice, dar știu sigur că aveam numai un covor de baie și pe ăla îl ridicam tot timpul când făceam duș. Așa ceva…oribil!

Era tare bine copil. Puteai să faci toate astea și lumea te certa și cam atât, doar erai copil. Acuma ca adult nu mai e așa de simplu.

Tu, prințesă sexi, faci un duș după o zi lungă și atunci el, divul sexi, gol pușcă, intră peste tine pentru un moment Oau și Oau, tu te piși la duș?. Dai să te scuzi și el sare vesel în duș și îți zice: Vai iubita mea. Ești extraordinară. Și mie îmi place să fac pișu la duș. Și dă drumul la ditamai jetul lângă piciorușele tale delicate.

Să mergem mai departe. Tu, prințesă sexi, te lupți cu un nenorocit de invadator pe care te-ai chinuit toată ziua să îl scoți delicat suflându-ți nasul și abia ai așteptat intimitatea căminului tău să îl rezolvi. Apare divul, te privește surprins și îți zice: Pisi, era mare rău? Stai să vezi cât ditamai unul am scos eu aseară. Cred că îl mai găsesc după canapea că l-am aruncat aseară acolo.

Am doar o concluzie: s-ar putea ca prințesele să devină prințese nefăcătoare de scârboșenii doar de frica scărboșeniilor pe care le-ar afla despre prințesul lor.

și mi-am găsit aerul…

După cum ați citit ieri, mi-a cam ieșit fum pe urechi. Ca să-l sting am făcut fix ce ziceam. Am dus pruncii în două zări, m-am întors frumos acasă și mi-am scos adidașii de la naftalină.

Am scos bicicleta, am umflat roțile, am șters pânzele de păianjăn dintre spițe și am pornit spre bazin.

Mi-am zis că e o zi faină de încercat lucruri noi așa că m-am dus ață spre bazinul nou din Grigorescu de la Sun.

Ziua începea perfect. M-am conversat cu tanti de la bilete care mi-a cerut legitimația de student și atunci am început să strălucesc așa ușurel pe dinăuntru.

Un culoar numai pentru mine. Apă destul de rece ca să poți înota liniștit. Pun casca, pun ochelarii, îmi iau inima în dinți și dau drumul la cronometru.

1.45. La naiba! 1.45. La naiba! Dar staii, măcar am reușit să înot o lungime întreagă fără să mă sufoc.

Și încă o lungime. Și încă una. Hmm, parcă mișcările reveneau natural. Hmm, pauza asta de trei ani parcă nu a lăsat urme așa de nasoale.

1.55. La naiba!

1.43. Hai că e mai bine.

Într-o oră eram ca un pește în apă, mai bine zis ca o orca în apă, și legam lungimile fără efort prea mare. Am ieșit fericită în plină glorie fără să mă mai uit la cronometru.

M-am mai conversat cu tanti de la bilete. I-am zis că e binișor bazinul, mai puțin vestiarul în care era să îmi iau o ușă în cap când mă uscam pe păr, la singurul uscător, pus fix lângă ușă. Dar, nu-i bai, vestiarele oricum nu e bine să fie gândite de oameni care chiar merg la bazin.

Am luat bicicleta, am dat o tură prin parc și am revenit acasă. După un sparanghel ratat, m-am așezat în tihnă să mă uit la Sir David Attenborough și la păsările lui flamingo.

Când scriu asta sunt înapoi pe val cu zâmbetul meu de studentă pe buze.

Sfat de la o tinerica pățită: când vă apucă o ușoară depresie sau o mică supra-solicitare, dați-o pe bicicletă printre mașini să se cace pe ea de frică, lăsați-o fără aer cu fiecare lungime de bazin înotată și la final îndopați-o cu un sparanghel grețos.

mă trezesc câteodată fără aer

mă trezesc câteodată fără aer.

merg înainte. nu văd niciun rost. răsărit după răsărit. apus după apus. niciun sens.

birou plin. hală de muncă. gălăgie. căști. muzică. muzică care să îmi alunge gândurile.

simt cum alunec fără niciun motiv. alunec. trebuie să mă las să alunec.

încă o zi și dispare.

taci. taci. lucrează. o să dispară. încă o zi.

zâmbește, râzi, o să dispară. tot timpul dispare. nu are niciun motiv să fie aici. o să dispară. lasă-te să aluneci în ea și accept-o.

uită-te în ochii ei și salut-o. o cunoști de mult.

i-ați o zi liberă. scufundă-te. scufundă-te în apă până simți cum îți explodează plămânii. urlă mut. înghite apă și luptă să ieși la suprafață.

respiră.

o să te înec nenorocito. 

scufundă-te iarăși. și iarăși. și iarăși.

respiră.

 

 

Viața bio cu salvie și muguri de plop negru

Atâta m-o amețit de cap divina mea blondă soră cu chimicalele și conservanții și spălatul cu oțet și cu produsele bio, că după numai 4 zile de conviețuire, când m-am dus să îmi iau și eu un deodorant, m-am blocat în fața raionului de produse verzi. M-am decis să fac al doilea pas spre o viață mai bună și să îmi iau un deodorant cu 97% ingrediente naturale. 97%, da? Mai mult de atât aș putea obține numai de la apă, săpun și frecat cu mentă proaspătă la subraț. Primul pas spre o viață sănătoasă a fost să am un pic de răbdare să o ascult și să înregistrez tot ce zice, păstrându-mi în același timp nonșalanța celui care se uită la tine și îți transmite doar din zâmbet că vorbești niște prostii enorme.

După achiziția deostick-lui cu pricina, miercuri plec la serviciu ca o floare înmiresmată de salvie și muguri de plop negru, fără niciun pic de BPA, aluminiu, talc și alte minunății de transpirație blocante. Pe la prânz parcă nu mai prea miroseam a salvie și începusem să miros, așa, cumva mai acru. Parcă miroseam a transpirație. Pe la trei nu mi-am mai mișcat mâinile prea mult și nu m-am mai mirosit deloc, căci nu mai avea sens. Cam puțeam.

M-am gândit că totuși poate PH-ul meu e alterat de atâta festin culinar și frații mai mari au întotdeauna dreptate, mai ales surorile! Joi o iau de la capăt. Mă spăl mai bine, mă dau cu și mai multă salvie. Ahh, are și provitamina B5. Ce fainn. Pe la prânz încep iarași să miros mai degrabă a lămâie decât a salvie, dar cumva un miros tare plăcut de transpirație curată, nu transpirație din aia de autobuz stătută bine și nici miros din ăla de deodorant de o zi îmbâcsit bine cu transpirație. Mai degrabă aduceam a țărăncuță cu flori în păr și cu ie albă, proaspăt venită de la culesul fânului. Am aplicat iarați metoda nu_ridica_nicio_mână ( ceea ce e foarte dificil pentru un om care vorbește mai tot timpul cu mâinile și probabil asta a cauzat și mai multă transpirație), dar m-am mirosit insitent toată ziua. Pe la ora patru miroseam la fel de îmbietor a transpirație proaspătă. Parcă era ceva minunat în acest deododant natural.

Când am plecat spre casă un tip mi-a zâmbit șăgalnic și atunci am realizat ce se întâmpla. Deodorantul meu natural, prin calitățile lui unice de a nu bloca și îmbâcsi transpirația, a permis feromonilor mei să fie simțiți și adulmecați de acest mascul alfa. Chiar și eu i-am adulmecat și mi-a plăcut de mine.

La naiba, blondo, nu puteai și tu să devii divă bio prin liceu și nu acum la bătrânețe?

Meeting-ul bătu-l-ar vina!

După cum v-am povestit icișa: Un IT-ist și un trainer stresat într-o barcă găurită, am reușit să duc la capăt una bucată tranining, după ce am reușit să îmi lovesc și mașina în graba acelei zile.

M-am descurcat cât de cât binișor pentru ce am vrut eu să transmit și ce mi-am luat eu acasă din sesiunea asta a fost validarea faptului că meeting-urile ne omoară. Nu ne omoară pentru ce facem în ele, ci ne omoară pentru cum ne fragmentează ziua și cum ne deconcentrează din munca noastră, de altfel foarte creativă, care necesită ”flow” liber și continu  de măcar câteva ore( vă ziceam despre el și în linkul de mai sus).

Nu o să fiu avocatul morții meeting-urilor, doar sunt project manager, deci prin definiție munca mea înseamnă 70% din timp petrecut în discuții sau meeting-uri, ci o să vă ajut un pic să vă organizați pe lângă ele.

Eu mă descurc dacă mă țin după principiile astea:

-dacă eu organizez un meeting atunci cu siguranță îl pun cum îmi e mie mai bine în calendar. Știind asta, tu ai două soluții: fie organizezi tu meetingul, fie aproape NICIODATĂ nu accepți un meeting fără să îți verifici calendarul și să îl poți grupa după recomandările care urmează:

-lipește cât mai multe întâlniri una după alta, fără pauze de 15 sau 30 de minute între ele. Știu că e mai greu, dar asta te forțează să fii punctual, să insiști să vă țineți de timp și nu îți dă timpi morți inutili. Într-o pauză de 15-30 de minute nu apuci să faci nimic de impact, eventual citești mailuri sau bei o cafea, dar de concentrat la ceva creativ nu prea.

-pune-ți întâlniri lipite de revenirea din masa de prânz. Dupa masa de prănz intri mult mai greu în ritm, așa că ăsta e un timp foarte bun pentru un meeting.

-din aceeași secțiune ca mai sus am observat că lumea înainte de masa de prânz e mai grăbită. Sunt încă în cumpănă dacă un meeting între 11 și 12 e bun sau nu, depinde mult de ce vrei să obții din el. Dacă vrei să se ia decizii pe date existente atunci ar putea fi o soluție bună, dacă vrei analiză și gândire profundă, poate nu e așa bine.

-observă-ți propriul bioritm. Eu lucrez foarte bine dimineața între 8 și 10 și după-masa între 2 și 4. Nu accept, și în general nu îmi pun meetinguri, între orele astea pentru că sunt momentele în care sunt cea mai productivă.

-dacă vreau să nu se atingă nimeni de timpul meu de lucru atunci îmi blochez singură calendarul de cu dimineața. Cei care pun meetingul, în general se uită după timpii liberi din calendar. Nu am timp liber, nu se pune niciun meeting. 🙂

-nu mă duc la un meeting unde nu am ceva de spus sau unde informația discutată nu mă ajută cu nimic. Asta e mai greu de făcut câteodată, dar decât să pierd timpul meu și pe al altora mai bine zic nu și explic de ce.

-evit să am mai mult de 3 întâlniri pe zi și încerc să am măcar 2 reprize de 2 ore de muncă neîntreruptă în care îmi închid, da închid, mailul si skype-ul de la butonul ăla cu X din dreapta sus.

Sper să vă ajute mica mea experiență acumulată in ultimii ani de luptă cu timpul și vă mai spun doar un secret: de meeting-uri nu putem scăpa, numai de project manageri!

Pe sârmă, fără plasă dedesubt

Am avut o săptămână grea. De fapt, cumva vinerea trecută( când printre altele mi-am lovit ca cea mai blondă dintre blonde mașina) s-a prelungit peste weekend și s-a unit cu săptămâna asta. Am avut o săptămâna așa de grea că într-o seară cănd îmi ungeam a treia felie de pâine cu humus m-am uitat la ea și nu am realizat imediat a câta era și nici nu simțeam că aș fi mâncat vreuna. Am avut o săptămâna așa de grea de am plecat marți dimineața la serviciu și fără să îmi dau seama, după ce am lăsat copilul mic la bonă m-am întors spre casă și abia când am intrat pe strada mea am văzut ce fac.

Azi, pe la 12, când treceam prin sala de mese și mă grăbeam ca de obicei spre un prânz rapid, am zărit cu colțul ochiului o colegă care mi se părea că arată incredibil de bine de când face sport. Am procesat repede gândul ăsta, l-am aruncat la coș și am plecat. Dar, m-am întors și oricât de penibil mi se părea am oprit-o în fața liftului și i-am spus cât de bine arată și m-am simțit și eu mai bine. După vreo oră, la espresorul de cafea am decis să îmi spun iarăși gândul de admirație către altcineva și am făcut-o. Și m-am simțit iarași un pic mai bine. Am continuat așa toată ziua când îmi plăcea ceva și sper sincer că nu am speriat pe nimeni.

Vă zic chestia asta nu pentru că e săptămâna mare și m-a apucat pe mine evlavia, ci pentru că se leagă de fapt de săptămâna mea grea. Săptămâna mea a fost grea pentru că a fost foarte nedormită și foarte încărcată, dar și pentru că am fost în multe contexte unde mi-am pus sub semnul întrebării capabilitățile. Am intrat în discuții cu care nu sunt comfortabilă și în zone delicate unde nu am mai fost până acum, atât acasă cât și la serviciu. Habar nu am dacă m-am descurcat sau nu, pentru că nu mi-a zis nimeni dacă fac ceva bine. Se pare că aveam nevoie de o încurajare și de un palmă caldă peste spate care să zică: Ești ok. Mai dai și pe lângă, dar ești încă ok per total. Știu..se cheamă nesiguranță și știu și din ce eră a mea vine, dar mă lovește când are ea chef și câteodată nu o pot controla deloc. E o zgâtie care îmi face zilele mai grele decât sunt ele de fapt.

M-am gândit azi că poate nu numai eu simt zilnic că merg pe sârmă fără plasă dedesubt și m-am decis să zic chestile faine pe care le observ, când le observ, chiar dacă lumea o să se uite cruciș la mine sau o să aștepte să le cer ceva imediat după. Cred că niciunul nu suntem prea obișnuiți să fim laudați, de fapt.

Tu. Da, tu care citești acum. Ești ok! Crede-mă!