Când facebook-ul îți zice că îți e dor de soțul tău

Bling bling, notificare. Tap, tap, deschid notificarea.

You shared 5 days in a row and your friends are reacting. Ieiiii. Să dansăm împreună.

Ha? Am share-uit 5 zile la rând? Ha? Serios? 5 zile la rând. No, dă-i pace. Aveam ceva important de zis, sigur.

Peste 3 zile. Bling bling, notificare. Tap, tap, deschid notificarea.

You shared 3 days in a row and your friends are reacting. Ieii?

 

Ha? Pe bune? Ce naiba?

Ați auzit vreodată de dopamină? ”Dopamina e un neurotransmițător care ajută la controlarea centrilor de recompensă și plăcere ai creierului.”. Mănânci o tablă de ciocolată. Yuhuu, dopamină. Bei un pic cam mult. Yuhuu, dopamină. Ți-ai cumpărat al treilea sacou galben. Yuhuu, dopamină. Problema cu gagica asta e că e așa de plăcută că vrei să o ai tot timpul cu tine și mai nasol e că o poți obține simplu și rapid. E un deliciu să o ai.

Știți ce face icoana aia de notificări de like-uri de la facebook? Yep, dopamină.

Cuiva îi place ce ai pus tu pe perete. Simplu și rapid, cu un singur click, fără să te dai peste cap, fără să te străduiești să faci ceva special. Simplu, rapid, feedback instant. Cuiva îi place de tine. Dopaminăă.

Dar de ce am devenit eu brusc dependentă de dopamina asta de pe facebook? Păi poate în primul rând pentru că soțul meu e plecat într-o foarte lungă delegație, cu access restricționat la mijloace de comunicare, deci nu mai are cine să îmi hrănească zilnic nevoie de a fi plăcuta de cineva și de a fi specială. Pe lângă asta, în totala mea nebunie, m-am decis să fac o pauză de ciocolată, deci nu îmi mai pot lua nici de acolo dopamina asta nenorocită.

Așa că, fără să îmi dau seama am ajuns să mă hrănesc cu iconița de notificări. De curiozitate mi-am instalat un activity tracker pe telefon. 87. De 87 de ori mi-am verificat facebook-ul de pe telefon într-o zi… fuck me.

După asta m-am apucat de citit despre cum funcționează dependența de dopamina și am descoperit ceva, ce nu știu cum să traduc, numit instant/immediate gratification și acolo am mai zis un oau și am ajuns la concluzia că dependența pe care am dezvoltat-o putea veni la orice moment și din multe alte cauze.

No, după ce mi-am făcut psihanaliza în mijlocul uliței, vă las cu o întrebare: Ia priviți în browser, aveți deschis faceboook-ul toată ziua indiferent dacă sunteți acasă sau la serviciu? Kabooommm, dependență îi zice. O să vă ia puțin să acceptați…

Advertisements

O bucătărie cu patru uși

Când afară erau 35 de grade, în mica noastră bucătărie cu patru uși albe se făceau 29 de grade cel puțin. Vara, întindeam hainele la uscat dimineața, le strângeam de la uscat în câteva ore și le puneam în niște coșuri albe până venea mama acasă. Mama venea de la serviciu pe la patru jumătate. Mâncam cu toții, după care ea dădea drumul la aragaz și se apuca de gătit pentru ziua următoare. Simțeam cum se încingeau pereții și mai tare.

Pe la șapte termina cu mâncărea și scotea de după una dintre uși o cuvertura veche albastru cu verde și un cearceaf mai vechi. Ridica mușamaua pe care mâncam și întindea perfect cuvertura și cearceaful pe masa de lemn veche. Băga fierul de călcat în priză. Până se încălzea fierul cât trebuia, punea pe scaunul din dreapta coșul cu haine curate, urmând să mute pe scaunul din stânga hainele călcate.

Tata avea o cămașă galbenă din material tare. Aia se călca greu. Mama o tot întindea cu mâna. Întindea fiecare cută cu mâna dreaptă. Inelul, cumpărat de mult, i se învârtea pe deget în timp de mâna mângâia cămașa. Degetele pipăiau materialul de dedesubt și verificau fiecare cusătură. După aia lăsa să alunece ușor fierul pe cămașă, ca într-o joacă. Începea cu gulerul, continua cu mânecile, fețele, ocolea fiecare nasture și apoi spatele. Cămășa galbenă se muta pe colțul scaunului din stânga. Urma cămașa albastru deschis, cămașa albă, cămașa crem, cămașa gri. În bucătărie se făceau 31 de grade și mama răsufla tot mai greu.

Mă tolăneam pe canapeaua din bucătărie, îmi luam un fruct și o întrebam de ce calcă pe căldura aia. Îmi răspundea că mai bine să pun mâna să duc cămășile pe umeraș și să am grijă să nu le mototolesc. Mă duceam la dulap de parcă purtam porțelanuri. Cămăși în carouri, cămăși albastre, cămăși bordo. Ce de cămăși deja călcate erau în dulap.

Reveneam în bucătărie. 32 de grade. Mama călca acum șervete de bucătărie, prosoape, tricouri, orice se putea călca. Toate hainele se strângeau cuminți în turnulețe care așteptau să își găsească cărăușul spre dulapuri.

33 de grade. Se lăsa seara. Mama, eu ies pe afară. Nu știu când vin. Mâine o să calc eu hainele până vii tu acasă. 

Lasă, mai bine nu., zicea mama.

I-am călcat o cămașă soțului meu înainte să plece. Am pus-o pe un colț de scaun și când m-am uitat la ea mi-am dat seama de ce nu mă lăsa mama să calc eu.

M-am tolănit pe canapea. Mi-am luat un măr și mi-am mâncat dorul după zilele de 33 de grade din bucătăria noastră cu patru uși albe și de dansul pe care îl făceau mâinile mamei pe cămășile tatei.

 

 

Adevărata listă de rezoluții, verificată la mijlocul anului

  • Manichiură cu gel – checked
  • Socată. Munți de socată – checked
  • Jazz in the park – checked
  • Mers la bazin săptămânal – checked
  • Electric castle – checked
  • Mâncat multe legume și verdețuri – checked
  • Depeche Mode – checked
  • O zi pe lună pentru mine – checked
  • Mai puțin timp pe FB, mai mult citit – checked
  • Un prieten nou pe an – checked
  • Concediu de vară de 3 săptămâni – checked
  • Să fiu mega, ultra, incredibil de Zen – checked
  • Să nu mai scriu prostii – checked

Mi se pare mult mai fain să îți faci liste cu ce sigur nu o să reușești să faci nici în acest an decât să te prostești cu ce vrei să faci. Ia uite câte am realizat anul ăsta! Am reușit să fac tot ce m-am gândit că sigur nu o să reușesc să fac. Am o rată de succes de 100% și încă nu e gata anul. Sigur reușesc o normă incredibilă de 150% cu ce o să descopăr că mi-ar fi putut plăcea să fac și nu știam la începutul anului că mi-ar fi putut plăcea să fac.

Mai e o chestie pe care o pot adăuga chiar acum pe listă: Să nu mănânc o cutie întreagă de înghețață de sorbet de lămâie în timp ce lucrez de acasă. Checked! – 102%!!!

Sunt așa de eficientă și self-impruvuibilă în mod continu. Ceva de speriat!

 

 

 

 

 

 

O mamă de băieți cu obiective clare

Stăteam eu așa la semafor și priveam în gol cum mi se topește parbrizul, când undeva din dreapta apare cu pas voios un mega super bunătăciun. Pe la 18-19 ani, tricou alb mulat, pantaloni scurți mulați exact cât trebuie, șapcă kaki, rucsac de sport în spate, ochi divini, pectorali în formare, picioare lungi și zvelte, zâmbet fermecător.

Pe când începeam să șterg saliva de pe volan, în loc să am cel mai firesc gând posibil pentru un homo sapiens pe căldura asta, că l-aș invita la o limonadă rece home-made fără inhibiții și obligații , eu mă gândeam ce fain ar fi ca băieții mei să arate așa când o să fie mari.

Fără a da în generalizări feministe, credeți că un tată de fată, dacă vedea venind spre el o bunătăciune de 18-19 ani, se gândea ce fain ar fi ca fata lui să crească așa frumos și ea?

Mda. Așa mă gândeam și eu.

 

photo: http://teenwolf.wikia.com/wiki/Dylan_O%27Brien

 

Game over

Săptămâna trecută am scris o aiureala de postare despre tatuaje care a luat proporții epice.

A fost distribuită serios și a ajuns la zeci de mii de cititori. A fost chiar și copiata și postată de unii pe peretele lor fără să menționeze sursa.

Totul bine și frumos până când au venit comentariile. Am aflat că sunt proastă, frustată, că mănânc căcat, că mă cred specială și că sunt full of shit.

Mno, aceste vorbe m-au durut. Știu că pentru unii e normal să arunci cu injurii când ceva nu îți place, dar pentru mine nu prea. Mi-am dat seama că nu mă ține deloc. Mai mult, mi-am dat seama că nu poți blogări in mod public, dar numai așa pentru cei pe care îi cunoști și care își mențin bunul simț când au ceva de zis, deoarece când accidental scri ceva care e distribuit masiv, nu mai ești în cercul tău confortabil și ți-o iei. Nasol e că nici nu știu ce aș putea răspunde la asemenea vorbe, deoarece eu mă blochez total când dau de violență verbală.

Sunt prea panseluță pentru chestia asta. Dacă nu știu să răspund la astfel de reacții atunci am ce căuta pe aici prin lumea asta?, mă intreb eu.

Iau o pauză. Mă gândesc cum să revin sau cum să mă imunizez. Fac eu cumva 😉

Ce să nu întrebi un om tatuat

Ați observat că mai nou prin reclame nu mai e plin de lumbersexuali ci e plin de tineri tatuați?

Aș vrea să las aici trei întrebări pe care să nu le puneți unui om tatuat chiar de prima dată când îl vedeți. Cred că v-ar putea ajuta în viitorul apropiat, când toată lumea din jurul nostru o să fie tatuată.

1.Oai, te-a durut?  

Serios acuma? Tu ce răspuns aștepți? Crezi că dacă îți răspunde că nu e rău, o să ai mai mult curaj să îți faci unul? Doare. Ăsta e adevărul. Te doare de unde îți râcâie cu acul direct în rană până în vârful urechilor. Doare câteodată de îți tremură mâinile. Dacă crezi că să te tai cu o foaie e nasol, ei bine asta e mult mai nasol. Serios! Doare! Orinde ți-ai face doare, iar în unele zone doare mai rău, nu mai puțin rău. Adică scara începe de la Doare și urcă spre Doare de îți vine să îi dai la ăla un pumn dacă mai face și un punct pe pielea ta. OK?

2.Și ce înseamnă tatuajul tău?

Ce îți trebuie ție să te bagi în viața omului? Știu că te-ai uitat la LA Ink și acolo fiecare tatuaj avea o poveste semi-profundă și parțial lacrimogenă, dar poate că ăia care au ajuns la TV sunt singurii care aveau o poveste și voiau să o și povestească. Restul poate erau numai masochiști care doreau un pic de adrenalină, alții doreau doar un tatuaj care să arate fain pe picior după ce se bronzează, alții și-ar face ceva, așa, ca un tribal că arată bine pe mușchi, iar alții cred că o iubesc pe Natasha până la moarte. Chiar vrei să le pui o întrebare cu un răspuns așa simplu? Mai sunt o parte care s-au gîndit multișor ce să își facă, poate l-au desenat de zeci de ori până a arătat perfect sau l-au umplut de semnificații atât de personale că nu vor să îl povestească. Sau poate vor sau poate nu vor. Dar dacă vor, de ce ți l-ar povesti ție chiar de prima dată?

3. E permanent? Dar ce faci când te plictisești de el? Dar cum o să arate când o să fii bătrân?

Când o să avem pielea ridată și lăsată, mă gândesc că o să arătăm toți la fel de rău, cu sau fără ele. Așa că, ce sens are întrebarea asta? Ah, și dacă chiar crezi că a înnebunit când și-a făcut tatuajul am doar un cuvânt: laser! Îl pulverizează în sute de particule minuscule pe care globulele albe o să le scoată afara din corp. Altă întrebare?

Și bonus: Pot sa pun mâna?

Azi nu. Mâine? Poate mâine. Ok? Nu te supăra, hai mâine și vedem.

 

 

photo: http://www.dailymail.co.uk/femail/article-2353445/Mother-covered-80-body-tattoos-splitting-husband-new-man-appearance-scares-off.html

O înghețață cu toping de frustrare

O mămică rubicondă bine își ia copilul de unu-doi ani în brațe, se pune cu greu în toboganul cel mai înalt din parc și se dă pe tobogan. De pe margine un copilaș cam de aceeși vârstă vrea și el pe toboganul cel mai înalt. Mămica lui, un pic rușinată, îl ia de mânuță și urcă cu el pe tobogan. Se pune cu greu la capătul toboganului și își dă drumul cu copilul în brațe.

Pe de o parte am avut emoții pentru tobogan, pe de altă parte m-am gândit ce tari îs tănțicile astea că nu le pasă de nimic , pe de altă parte m-am gândit ce penale sunt, pe de altă parte m-am gândit ce prunci fericiți o să aibă și după aia mi-a rămas un gând care nu mi-a dat pace un timp.

Frustare. Mai știți frustarea aia care vă făcea să vă chinuiți până vă dureau degetele să vă desfaceți înghețata pe băț pentru că vă tot aluneca plasticul ăla nenorocit? Sau nervii că nu te puteai da pe bicicletă ca vecinii și nici de picai de o sută de ori nu te lăsai?

Copiii ăstia nu o să știe ce e frustarea. Frustarea aia bună care te face să te enervezi și fie să nu te lași până nu reușești, fie să îți cauți alt lucru care să te bucure. Mama, din toată dragostea ei mare și cu cele mai bune intenții, o să îi dea pe orice tobogan, o să îi ridice repejor de fiecare dată când cad, o să le deschidă înghețata repede repede, o să le taie carnea în farfurie, o să le ia numai papuci cu scai, o să îi scape repede de plictiseală, o să îi certe pe copiii care le-au luat mingea, o să meargă să vorbescă cu învățătoarea să o roage să le dicteze mai rar problema la test…

Mi-e teamă că îi stricăm și îi handicapăm cu iubirea și grija noastră. Nu îi lăsăm de mici să învețe ce e frustarea și să își găsească mecanismele cu care să îi facă față. Mi-e teamă că asta o să îi lovească rău de tot, mai ales în adolescență.

La naiba! De mâine nu le mai desfac înghețata. Să o sfășie cu dinții dacă o vor cu adevărat.

 

Cum să îți demotivezi un angajat bunicel

Trebuie să încep cu afirmația că eu cred că sunt un angajat bunicel. Nu cel mai bun, nu cel mai rău, dar destul de bun încât să mi se dea încrederea de a lucra pe niște proiecte un pic complicate. Mai există varianta în care nu au alternative, dar nu ne uităm la așa prostii.

Cred că unul din motivele pentru care am ajuns aici este acela că dacă văd o problemă undeva și știu că se poate mai bine, atunci îmi iau săpăliga și mă duc la lucru, cu fața naivă a celui ce crede că suntem datori măcar să încercăm. Dacă o dau în bară..asta e… îmi înghit gălușca, îmi învăț lecția și încerc mai departe.

În ideea asta, orice complicare inutilă a unui lucru mi se pare o pierdere incredibilă de timp în care am putea face lucruri mai bune. Nu pot sta pe curul meu și să tac. Săptămâna trecută, într-o întâlnire cu niște capete ( a se citi ”directori/manageri/heads of…”) i-am rugat ca atunci când iau decizii care mă impactează direct într-un proiect pentru că îmi schimbă oamenii cu care colaborez direct, mai bine să stăm înainte la masă, să povestim cu toții și să nu tot împingem telefoane de la unul la altul, doi câte doi, în funcție de cum aflăm și care ne sunt legăturile directe în context, căci mi se pare o mare risipă de timp și energie.

În loc să îmi zică bine, bine, da, da și să mă ignore pe viitor, cum mă așteptam eu să se întâmple, capul mi-a făcut share la un PPT cu ierarhia din corporație și mi-a arătat unde sunt eu, unde e el și câte căsuțe sunt între noi. Eu eram ultima căsuță de sus în jos.

Știți ce face asta unui angajat bunicel pe care îl doare undeva ce funcție are, ce ierarhii sunt pe hârtie și de a câta căsuță e el de sus în jos? Îl face să se trezească luni și să vrea să stea cuminte în căsuța lui. Ăsta e ultimul lucru pe care eu l-aș vrea de la un angajat bunicel. Poate de aia nu am ajuns niciun cap până acum…

 
PS: Hai măi că nu am vorbit serios. După un week-end lung, de luni vin cu foarfeca la serviciu și mă apuc de tăiat găuri în cutii.

article-0-194DAFE5000005DC-828_306x423

Secretul managementului oamenilor tehnici

Doamnelor și domnilor, stimabili oameni tehnici și project manageri cu vieți grele, bântuite de inutilitate și lupte tăcute cu dușmani imaginari, tocmai am descoperit secretul managementului oamenilor tehnici. Evident că nu eu l-am descoperit, ci mi-a fost relevat de unul dintre puținii masculi alfa Bărbănțani în viață și unul dintre ultimii doi purtători de nume pe linia mea de generație. S-ar putea să am vreo urmă de rubedenie cu el, dar ne mai negăm reciproc un pic. ( Vă zic asta numai ca să îmi pot aroga și eu un pic din merite.)

Și acum citatul:

rux: tocmai ai descoperit secretul managementului oamenilor tehnici: nu vrem actual power, doar sa stim ca daca am vrea am putea (lua decizii)

Context simplu: Ei, echipă mega-senioară. Eu, project manager mega-înțelept. Ei vor să facă un release cu ”câteva chestii” cu 3 ore înainte de un demo destul de important. Eu le zic numai: ”Luați voi o decizie, căci știți cel mai bine ce ați făcut. Dacă se strică ceva aveți 2 ore să reparați. Am încredere în voi.”. Eu dispar învăluită în ceață. Ei nu fac release.

MUHAHAAAAA.

84f3c0e541c3dacb253daca65ae7cda0.png

 

Am descoperit azi o doamnă

Am descoperit azi că mai am o șansă mică de tot de a deveni o doamnă, în puținul de viață care mi-a rămas. Mai bine și acum decât deloc.

E zi de cățărat pentru copilul mare, ceea de însemna o oră de pauză pentru mine. Pe când mergeam spre sală, ne-am intersectat cu una dintre instructoarele de la sală care avea o mândrețe de păr de mi-au rămas ochii la el și la ea și la picioarele ei perfecte și la mâinile ei tonifiate, dar în general la păr. Mi-am băgat mâna în al meu și era așa de îngrășat și murdar de mi s-a făcut rușine.

Am lăsat copilul la cățărat, am intrat în primul coafor și am cerut o spălare și o aranjare. Și rapid! După 20 de minute, părul meu simțea în sfârșit că a ajuns pe capul corect al unei doamne, exact cum a sperat el toată viața. Fața, mâinile, picioarele, unghiile și tot restul corpului îl detestau. Piciorul drept a încercat să îi pună piedică celui stâng ca să cad și să poată călca în picioare mândrețe de păr. O unghie mi-a sărit în ochi și a urlat: Dar la manechiură te durea dacă intrai?

Aș vrea să mulțumesc pe această cale soțului meu pentru nenumărate momente de viață celibatară pe care mi le oferă. Cu ocazia acestora aflu și eu cum se comportă doamnele adevărate ( și un pic nespălate).

Luv you, babe. NU VENI ACASĂ!