Cu ce poți ajuta, dar pe bune

De câteva luni bune, de când sunt mama tânără, sexi și celibatară, am aflat că viața cu doi copii și fără soț sau bunici prin preajmă e o continuă echilibristică, în care te tot uiți în față așteptând să se termine sfoara, în timp ce universul îți tot trimite câte o plăcintă în mână sau un cârcel la picior.

Pe sârma asta a mea, am înjurat cu foc orice chestie minusculă care mi-a ieșit în cale și într-o zi m-am trezit urlând un fatidic: dar ce mi se mai poate întâmpla?, iar în altă zi am început să îmi plâng viața singură și fără niciun ajutor. Evident, acestea erau mici căderi de glicemie, iar după ce le-am tratat din belșug cu budincă de vanilie m-am luat la șuturi că de ce nu cer ajutor multora care mi-au spus: zi-mi dacă te pot ajuta cu ceva. No, faza e că pe cât de bine intenționată e propoziția asta, pe atât e de inutilă. Nu măi, nu mă poți ajuta cu nimic ce aș putea încadra eu că ar necesita ajutor într-un context normal, adică chestiile pe care chiar nu le pot face singură, căci numai atunci aș cere ajutor.

În schimb îmi dau seama că sunt lucuri mega mărunte care m-ar ajuta enorm și pe care dacă cineva le-ar face fără să mă întrebe de ce am nevoie ci să le dibuiască și să le propună direct, asta ar fi un ajutor incredibil.

M-ar ajuta enorm dacă mi-ai propune să îmi iei un copil la joacă cu copilul tău sau m-ar ajuta enorm dacă nu m-ai chema în vizită ci ai veni tu la mine, iar când ai veni mi-ai aduce niște fructe și mi-ai spăla vasele. M-ar ajuta enorm dacă mi-ai duce mașina la service sau la spălătorie, m-ar ajuta enorm dacă mi-ai plăti întreținerea și m-ar ajuta enorm dacă mi-ai lua 10l de lapte și mi i-ai urca tu sus, îți dau banii pe ei, stai liniștit. Adică căcaturi casnice pe care atunci când le împarți la doi e simplu, dar când le împarți la unu și îi mai atârni de picior și cel puțin un prunc de doi ani, nu mai e simplu deloc.

Aceste mici și insipide ajutoare sunt ca o gură de aer proaspăt și m-ar face să te iubesc etern, altfel îți mulțumesc mult pentru că vrei să mă ajuți, dar sincer nu știu ce se poate întâmpla care să mă facă să stau să mă gândesc că trebuie să cer ajutor.

Mno, eu sunt brici, dar dacă aveți prieteni pe care ați vrea să îi ajutați, acum știți cum: gândiți voi pentru ei și faceți!

Advertisements

Fițe, mii de fițe

Încă o săptămână, încă o delegație, încă o dilemă.

Ce faci când îți place maxim echipa ta, dar nu îți place deloc clientul?

Ce faci când știi ce ai de făcut să crești proiectul, dar îți e groază de interacțiunea cu clientul?

Ce faci când știi că echipei îi place proiectul și îți dai seama că tu nu îi acorzi timp suficient pentru că nu îți place clientul?

Ce faci când știi că poți să faci o treabă bună dar ție nu îți place clientul?

La Project manajer nivel ninja în spandex roz nu apare în descrierea postului că trebuie să îți faci treaba bine indiferent de culoarea ochilor clientului și chiar cu zâmbetul pe buze?

Dacă aveți alt răspuns la întrebările de mai sus în afară de Femeie, treci la treabă și lasă fițele, îmi dați și mie de știre? Scrie în vreo carte din aia deșteaptă de PMI ce să fac?

O căruța cu colaci trecea prin satul meu

Am luat un proiect care era în budă rău de tot. Până l-am pus pe picioare ne-a luat un timp, dar în momentul în care a început să meargă bine m-am trezit brusc cu timp liber. Până atunci cele câteva ore libere pe săptămână, le ocupam cu un training sau o poveste prin curte, când cineva avea nevoie de un umăr de plâns și apoi de un șut în cur care să îl trimită înapoi la luptă. Să spunem acestui proiect A, iar timpului de care aveam nevoie să fac munca normală pe el să îi zicem costA.

A apărut proiectul B. La început mai greu până ne-am dezmeticit, dar șontâc șontâc și-a dat drumul. Am ajuns cu el într-un punct stabil și după buna tradiție, costul lui de rulare o să se numească costB.

Mai aveam vreo opt ore libere pe săptămână când a apărut C. C nu era un proiect. C era un mega challenge, un fel de tata lor, deci automat și oportunitățile de a învăța erau tata lor. Am făcut eu calcul ăsta: 30h – costA – costB – costC = -2 și am zis că nu e rău, pun eu C pe picioare și mă descurc.

Numai că C costă mai mult și pare imposibil de adus în zona de rulare. Așa că mi-am zis că fur de la A care e cel mai stabil. În concordanță, am furat de la A și am omis o chestie mică care a destabilizat A. Ca să stabilizez A, am furat de la B și când aproape jonglam cu ele a apărut o delegație pe B care mi-a dat peste cap toată echilibristica.

Aceasta fiind povestea, iată concluzia:

  • Costul unui proiect stabil nu se reduce exclusiv la costul de rulare, ci are nevoie continuă de un cost de mentenanță în care să monitorizezi că rularea e tot în parametri.
  • Costul unui proiect stabil în izolare nu e niciodată egal cu costul lui în combinație cu alte proiecte.
  • Nu te încărca niciodată mai mult de 80%, ca să lași loc neprevăzutului și multelor activități interne care ți-ar putea plăcea și ajuta.
  • Dacă e nevoie să fii prezent zilnic la activitățile tuturor echipelor, poți să îți reduci automat ziua de lucru la jumătate.
  • Când trece căruța cu colaci prin sat, gândește-te dacă nu e mai bine să faci mai puține lucruri foarte bine decât mai multe și mai prost. Dacă le faci bine pe alea puține, atunci vin colacii singuri la tine 😉
  • Când te apuci de compensat timpul lipsă cu furat timp de la un proiect fi bine să nu improvizezi ci chiar să analizezi atent ce nu o să afecteze stabilitatea sistemului.

Disclaimer: Nu am luat în calcul deloc overtime-ul după cum ați văzut, pentru că acum eu nu mi-l permit. Cred că overtime-ul e nesănătos, dar îi înțeleg nevoia sau chiar alegerea dacă e pentru termen scurt-mediu. Câteodată vrei atât de mult sa reușești, încât îți asumi efortul extra, dar trebuie să o faci conștient de impactul lui asupra vieții și minții tale.

 

 

Despre fân

Am copilărit în Alba Iulia pe strada Mărăști. Am adoleșcentit tot pe aceeași stradă și m-am măritat tot pe strada Mărăști din Alba Iulia. Era mai mică și mai scurtă ca celebra Mărășești, dar era strada mea, unde stătea familia mea și bunicii mei. Pe strada Mărăști nu exista fân, numai praf și noroi. În serile de vară stăteam în camera din față, cu geamurile larg deschise, visând cu cartea în mână la verile petrecute de colegii mei la bunici la țară. Auzeam cum mergeau la fân, cum se urcau pe căpițe să ajute la ridicatul lor. Unii povesteau despre nopți magice în hambarul plin de fân. Pe cât se mândreau bunicii că ei sunt de la oraș, pe atât mă necăjeam eu că sunt de la oraș.

Într-o vacanță la munte eram la mama naibii pe un deal și am dat de o bunică și un bunic care lucrau la fân. Cu La Medeleni rulând încă în minte am zis că e musai să îi ajutăm. Cu ocazia asta am aflat că fânul gâdilă. Fânul e plin de polen și de praf. Fânul înțeapă. Fânul intră și prin haine. Fânul miroase grozav până nu mai poți respira din cauza alergiei la fân.

Urăsc oficial fânul!

Acestă postare ciudată e doar un răspuns timid către o postare a prietenei mele de facebook Roxana C. cu mesajul: cine are curajul să își deschidă mintea și să o pună pe masă, va da cu siguranță de cineva care să o înțepe enervant cu un pai de fân, stând liniștit și ferit la umbra unei căpițe uriașe. Așa că scrie despre ce vrei tu, dar eu te provoc să scrii despre pisici și fân, pare un subiect foarte bun pentru vârsta ta. 😉

Brainstorming ca la carte

După o săptămână de brainstorming intens cu un client pe subiectul  ”ce magie mai vrei să facem cu produsul tău?” am luat cu mine acasă o lecție foarte importantă despre echipe. Un grup de oameni pare a fi o echipă atunci când orice membru al ei se simte confortabil să dea drumul ideilor în mod liber, fără teama de a fi sancționat de grup, iar singurul focus al grupului e de a clădi idee peste idee până când, combinând tot ce s-a spus, ajung la rezolvarea perfectă. Nimeni în afară de producătorul ideii nu are voie să spună ”ai ce porcărie!” și o idee foarte bună e apreciată cu un admirativ ”ce idee bună ai avut”.

Luând acestă descoperire acasă, am aplicat-o dimineață pe problema: ”cum să facem să îmi pice mai repede dintele de sus?”. Am format o echipă cu posesorul dintelui și am învârtit următoarele idei:

  • să alerge cu gura deschisă la fotbal
  • să roadă un os de dinozaur autentic furat de la muzeu de dinozauri
  • să mănânce un măr tare, inclusiv cu coceanul și după aia să tragă cu sâmburi pe fund ca o mitralieră
  • să se dea cu capul de pereți
  • să se lovească cu o piatră în dinte
  • să facă karate cu un zombie
  • să stea portar și să încerce să prindă mingea cu dinții
  • să decojeacă cu dinții o nucă de cocos

Clădind idee peste idee, am ajuns la soluția perfectă: poate îl scoatem noi cu ața, de Crăciun, și i-l facem cadou lui Moș Crăciun.

Mă doare în cot dacă îți zici agile sau nu

Am ținut training-uri de metodologii Agile. Am fost ceva obscur ce se cheamă Agile coach. Am vorbit la conferințe pe teme Agile. Am propovăduit mult timp metodele și principiile Agile. Trebuie să vă zic un secret. Mă doare în cot dacă ești agile sau nu. Mă doare în cot și dacă zici că ești anti-agile sau nu. Mă doare în cot de orice discuție pe teme de gen, zilele astea. Sincer, poți să fii și cu trei coaie și tatuat pe fund, atâta timp cât îți pasă de niște chestii pe care eu le cred mai presus de orice trenduri și metodologii.

Eu aș lucra cu tine oricând și o să îi spunem oricum, dacă:

  • Vrei în fiecare zi să faci o treabă cât mai bună și să fii mândru de ce lași după tine.
  • Înțelegi că lucrăm în echipă, iar în echipă fiecare e bun la ceva și toți suntem vedete pe felia noastră.
  • Înțelegi că totul se face prin muncă, de obicei muncă grea și nimic nu pică din cer.
  • Vrei să înțelegi multiplele perspective ale diferitelor roluri implicate într-un proiect.
  • Ești deschis măcar sa auzi propuneri de schimbare.
  • Cauți simplitate, claritate și eficiență în ce lucrezi zi de zi.
  • Înțelegi că niciun PPT nu se compară cu o bucată de cod funcțională.
  • Ești vertical, deschis și corect.
  • Știi că un cod scris superb e poezie curată.
  • Arăți bine in spandex.

Ce zici? Dacă am bifa lista asta, ar trebui să ne mai zicem altcumva decât profesioniști? Mai bine ne focusăm pe asta și cum o să lucrăm o să găsim într-un mod natural și organic.

(Acuma, dacă stau drept și nici nu mă uit strâmb nici eu nu mă calific la așa pretenții. Dar să nu ziceți la nimeni! )

Bube pe fund

Așteptam zilele astea ca o floare prin parcare când văd un grup de mămicuțe posh. Fac un pas, încă un pas, mă învârt un pic de pe un picior pe altul și reușesc să ajung cât mai aproape de ele.

O voce serioasă și răspicată explica celorlalte participante la discuție cât de important e pentru ea ca fiul să își facă lecțiile la școală, căci ea nu are timp de așa ceva pentru că are o meserie foarte grea. Răspicat și subliniat. Foarte grea!

Mă poziționez mai bine, cu bucurie în suflet că iată văd cu ochii mei un neurochirurg femeie sau cel puțin o femeie fizician care se luptă cu bosonul Higgs. O privesc în ochi și văd sacrificiile la care se supune, ruptă fiind între copil și meseria foarte grea și mă rușinez când mă gândesc cât mă plâng eu fără nicio meserie grea, ci doar cu un program încărcat.

Buzele drepte i se deschid și mai adaugă câteva vorbe ca o concluzie dureroasă “Eu sunt contabilă. Am și firma mea de care trebuie să mă ocup.”

Aici mi se rupe filmul. Avem noi, adulții, un stil de a ne lua prea în serios, ceva de speriat. Bube pe fund! Asta merităm toți ăștia ce stăm cu curu pe perne de puf de gâscă și ne plângem că parcă ar fi mai bine pe perne de puf de rață.

Aventuri porno cu mintea mea

Conduceam încet spre serviciu și mintea s-a trezit iarăși spunându-mi că nu fac treabă bună pe un proiect. “Nu ai câștigat clientul de partea ta. Nu ai trimis mail-ul la timp. Nu ai stat să analizezi destul de bine cum să scoatem funcționalități noi de la ei. Dacă ai lua o carte de PMI nu ai știi jumătate din termeni. Ce ești tu? Project manajer sau secretară, și încă una incompetentă?” Și câte și mai câte mi-a zis. Ajunsesem deja la jumătatea drumului și eram sigură că nu fac nimic bine și mai mult încurc echipele decât să îi ajut.

Pe când mă dezumflam așa frumos, apare sora ei geamănă, să îi zicem mintea doi, și începe să o hâșâie pe sora ei, mintea unu. “Stai măi Ruxandră măi, că ai dres aia cu clientul până la urmă. Echipa are de lucru și ne-am prins cum să dăm de funcționalități. Hai măi. Gândește-te numai. Dacă ai fi așa de slabă te-ar da afară în șuturi. Cine să te țină cu fițele tale și glumele proaste și programul tău haotic, dacă nu ai face treabă cât de cât?” Uhuu. Așa mai vorbim. Hurraa! Super project manajera s-a întors în acțiune.

Dau muzica la maximum. Deschid bariera. Parchez urlând pe ACDC. Pun piciorul de super project manajeră pe pământul firmei când aud un “Pssttt?”. Întorc capul și o voce suavă îmi șoptește “Gagica? Câți manageri ne-străluciți ai cunoscut până acuma și toți erau bine mersi în scaunele lor?……Așa mă gândeam și eu!” Mijesc ochii să o văd mai bine. Nenorocita de minte unu revenise. Mă fute zilnic.

Despre riscuri calculate

Acum câțiva ani eram eu foarte revoltată cum un coleg a fost la nu_știu_câte traininguri și are și alte nu_știu_câte certificări, în timp ce eu am lucrat nebunește pe proiecte, nu am avut timp  nici să scot capul din găoace și mi-am luat o groază de șuturi. Mă gândeam că poate nu mi-aș fi luat atâtea bobârnace dacă aș fi mers la un training înainte, dar nici că puteam fi mai naivă.

După ce am mai crescut un pic, am aflat că proiectele și bobârnacele alea au fost de fapt, un mod foarte util de educație, care mi-a fost aplicată folosit metoda riscului calculat.

Adică: vezi în echipă un om cu potențial într-o anumită zonă și ți de pare că poate crește binișor. Ai două variante: îl pregătești bine, după aia îl iei de mână și îl duci încet în apă ca apoi să îl lansezi, sau îl pregătești un pic, te asiguri că apa nu e foarte adâncă, îl lansezi la apă și stai prin zonă cu colacul. Varianta a doua a fost aplicată pe mine și deși nu am înțeles de ce, tind să cred, abia acum, că nu a fost rea deloc. Ideea pe care se merge e că cel mai bine înveți din greșelile tale, așa că dacă impactul greșelii tale pe context nu este foarte mare atunci, cineva își poate lua riscul de a te ajuta să înveți la modul accelerat și poate un pic mai dur. Același cineva trebuie să aibă atitudinea fair play de a te ajuta să înveți și de a elimina stresul efectului ‘dramatic’ al unei greșeli, ceea ce americanii numesc “fail safe”. Metoda asta nu merge la toată lumea, așa e, dar in același timp sunt lucruri pe care nu le poți învăța decât pe pielea ta. Adevărul e că poți ieși destul de șifonat psihic dintr-o chestie de genul ăsta, dar marele beneficiu este că înveți cum să îți gestionezi mai bine greșelile și să iei lucrurile mai ușor. Numai bunătăți în metoda asta.

Concluzie: Dacă ți se pare că ești aruncat în ape reci și tu nu știi să înoți, nu ar fi rău să te uiți în jur dacă nu cumva, cineva tocmai ți-a acordat încredere și susținere, orice ar fi. 😉 Sau nu există acel cineva și ai picat fraierul satului, dar tot o să ai beneficiile de care ziceam mai sus. Așa că: capu sus și rupe fâșu!

 

 

 

Reflecții la început de școală

Copilul mare începe mâine școala.

A probat cămașa, cravata, pantalonii și chiar maieul.

Nu știu cum o să se descurce la școală și câtă carte o să se lipească de el.

I-am pregătit ghiozdanul și mi-am turnat un pahar de vin.

Mă pregătesc moral pentru ce știu sigur că se va lipi de el. Multe fete. Foarte multe fete.

E frumos de pică. Dar, frumos!