Mașina înaintează tăcută prin oraș. Prin trapă se văd ghirlandele de Crăciun. Îmi strâng ochii în încercarea de a vedea cât mai bine. Cred că deja nu mai pot pleca de acasă noaptea fără ochelari. Totul devine puțin difuz și puțin încâlcit.
După 10 minute mă gândesc să îl întreb totuși:
– Te deranjează că stăm în tăcere? Vrei să vorbim ceva?
– Nu. Îmi place să stau în tăcere cu tine.
Am parcurs deja o jumătate de oraș.
La un roșu ne uităm amândoi într-un autobuz unde o familie râde. Mă gândesc că noi arătăm pentru ei ca o familie destrămată dintr-un film american amar. Înghețați actori de American Beauty. Gândul îmi sare repede la gât. Poate nu e doar un film trist, poate mă mint că suntem bine în ciudățenia noastră și tăcerea e aici ca să îmi zică că ceva nu e bine.
Îmi caut repede un subiect sau o întrebare. Nu găsesc nimic care să nu semene iarăși cu interogatoriul disperat al unei mame care simte că își pierde copilul în lumea adoleșcenței. Mai demult îi știam fiecare gând, joc, frică sau bucurie. Îl pierd încet.
Facem dreapta, ne apropiem de parc. Imediat suntem acasă și tăcem de 20 de minute. Îl pierd, simt cum îmi scapă printre degete. Mă strânge de mână și îmi zâmbește.
– Acasă îmi faci pâine prăjită cu usturoi?
– Încă îți mai place?
– Da. Cu ceai. Da?
– Mamăăăă, ce o să puți.
Râde diabolic, se apleacă și îmi suflă peste nas.
Poate că tăcerea asta caldă și comodă care ne înfășoară ca un pled mițos e modul nostru de a ne iubi. Poate că nu simțim nevoia să umplem spațiul de cuvinte pentru că știm că tot timpul ne vom avea unul pe altul și o felie de pâine prăjită cu usturoi. Dacă stau să mă gândesc, nici eu nu am prea multe de zis. Serviciu, casă, fugă, epuizare, cărți proaste, minute aiurea pierdure în reels-uri tâmpești. Sunt obosită și e tarziu și nu văd bine și mă enervează că nu văd bine și că pun prea mulți de și în gândurile mele. Câte din astea sunt gândurile mele și câte sunt gânduri fabricate de filme sau de social media? Oare pe el îl pierd sau pe mine? Oare trebuie să vorbim ca să fim apropiați? Nu putem numai să ne ținem în brațe în liniște și să ne legănăm ușor ca într-un vals de surdo-muți? Oare surdo-muții își aud gândurile?
Un gând malefic mă râcâie.
– Auzi, și cum mai stai cu fetele?
-Nu știu.
-Nu știi sau nu vrei să îmi zici?
-Dacă mă mai sâcâi îți trag un pârț în mașină.
Poate că totuși era mai sigură tăcerea. Cum să fac să simt că nu îl pierd deși știu că cel mai bine pentru toți este să ne pierdem un timp?
Tăcerea nu îmi răspunde. Ei, ei. Cu tine rămân eu până la final, draga mea. Cu tine și cu o pereche nouă de ochelari.
– Să nu trântești ușa!
Prințesele sunt la casa de nebuni 